Sistemul Bancar din Elveția

1.Sistemul Bancar din Elveția

1.1.Istorie

Elveția este o țară importantă a Europei și a lumii, în ciuda dimensiunilor sale reduse, fiind un stat federal alcătuit din 26 de regiuni denumite cantoane, motiv pentru care mai este denumită și ”ţara cantoanelor ”.

În Elveția s-au retras cavalerii templieri după distrugerea organizației lor în 1307 și asasinarea liderilor lor în anul 1314, cu sumele uriașe de bani adunați din cruciade. Umai târziu, sistemul bancar elvețian a beneficiat de condiții optime de dezvoltare, în condiții de neutralitate și în lipsa distrugerilor cauzate de război.

Marile bănci din Elveția au fost construite în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, însă perioada de expansiune pe plan internațional a început o dată cu terminarea celui de al doilea război mondial. Totodată această situație poate fi explicată și de o serie de factori economici, precum: relativa stabilitate a prețurilor, monedă puternică, excedentul economiilor față de nevoile interne de finanțare.

După izbucnirea revoluției franceze din anul 1789 a început revoluția și din Geneva în anul 1792, iar aceasta a făcut ca cele mai multe bănci din Geneva să dea faliment. În anul 1798, Franța a anexat Republica Geneva, iar imediat după, a limitat și toate drepturile pe care le aveau băncile. Înainte de anul 1815 nu au fost menționate nici instituțiile bancare care ofereau servicii de credite ipotecare sau băncile locale. Până în anul 1850 nu a existat nici o bancă de o importanță majoră în teritoriul Elveției. Astfel creditarea firmelor a început o dată cu construirea liniilor de tren pe teritoriul acestei țări.

Prima banca comercială care a apărut a fost Credit Bank Zurich (actualul Credit Suisse), înființată în anul 1856. Celelalte tipuri de bănci au apărut în Elveția în secolul al XIX-lea. Răspândirea caselor de economii poate fi datată spre sfârșitul războaielor napoleoniene, iar primele bănci cantonale au fost înființate după revoluția liberală din anul 1830, iar în celalalte cantoane au apărut ca rezultat al mișcărilor democratice demarate în anul 1860.

În anul 1934 autoritățile franceze au descins în sediul unei bănci elvețiene din Paris și au deconspirat numele tuturor deținătorilor de conturi. Astfel, pentru a evita asemenea controale pe viitor, Elveția a adoptat o lege, care a reprezentat începutul secretizării sistemului bancar elvețian. Legea din anul 1934 permitea oricui să își deschidă un cont, acesta fiind nevoit să ofere doar câteva informații, atât timp cât banca stabilea că sumele clienților nu erau obținute în mod ilicit.

Bazându-se pe neutralitatea Elveției și pe faptul că nici o bancă din lume nu accepta valuta nemțească, pentru a le proteja, oamenii și-au dus averile în băncile elvețiene. Aici este inclus și aurul nazist, dar și economiile victimelor persecuției naziste. Băncile elvețiene au oferit în final compensații de 1,25 miliarde dolari către fondul victimelor Holocaustului. Instituțiile mici deveniseră, astfel, adevărate depozite de miliarde de dolari. Majoritatea țărilor considerau că băncile elvețiene erau folosite pentru a ascunde banii obținuți din evaziune fiscală sau din spălarea de bani.

În anul 1990 se încearcă introducerea unor măsuri, ce aveau ca scop înlăturarea fenomenului de spălare de bani.

În anul 2002 s-a implicat și Uniunea Europeană în rezolvarea acestei probleme, însă Berna a opus rezistență, neajungându-se la realizarea unui compromis din partea lor. Unii membri ai parlamentului elvețian au încercat demararea unei mișcări populare, prin care să transforme secretul bancar în drept constituțional fundamental, însă fără succes.