Sistemul Bancar din Franța

CAPITOLUL 1

SISTEMUL BANCAR FRANCEZ – CARACTERISTICI GENERALE

1.1. ISTORICUL SISTEMULUI BANCAR FRANCEZ

Istoria sistemului bancar francez datează încă din Evul Mediu, când a fost înfiinţată Banca Centrală din Franţa de către John Law, însă sub forma sa modernă, banca franceză îşi începe existenţa odată cu apariţia monarhiei (iulie 1830).

Acea perioadă se caracteriza prin faptul că activitatea bancară se axa pe gestionarea averilor şi finanţările internaţionale, precum şi cele ale statului, dezvoltându-se astfel o relaţie strânsă cu acesta. Urmând ca în 1880, Napoleon să contribuie la înfiinţarea Băncii Franţei.

Dezvoltarea sistemului bancar, în forma în care se regăseşte în prezent, s-a realizat treptat, mai ales în perioada când avântul industrial a determinat crearea de noi bănci cu reţea de colectare mai largă : Creditul mobiliar al fraţilor Pierere (1852), Societatea Generală a creditului industrial şi comercial (1859), Creditul Lyonnais (1863) şi Société Générale (1864).

Fiecare bancă este “universală” şi bazată pe tipul de clientelă, deoarece nu exista o diviziune funcţională a muncii. Astfel că prin falimentul unor bănci precum Union Générale şi Creditul mobiliar al fraţilor Pierere, cât şi cu “ajutorul” dificultăţilor Creditului Lyonnais, se va trece progresiv la o specializare şi compartimentare bancară.

Legile care au instituit naţionalizarea băncilor şi diviziunea muncii bancare (mijlocul anilor `40), au determinat existenţa băncilor de depuneri, băncilor de afaceri cât şi anularea posibilităţilor întreprinderilor de a se finanţa pe termen lung, care s-a dovedit incompatibilă cu economia în plină dezvoltare, consumatoare de capital. Din aceste motive, în anii `60 Guvernul Francez a instituit două proiecte de reformă care stimulau sistemul bancar să funcţioneze conform nevoilor economiei. Primul proiect este pe plan economic, urmărindu-se întărirea sistemului bancar printr-o strânsă legătură cu industria, iar cel de-al doilea proiect este pe plan politic, intenţiona ca Parisul să devină o mare piaţă financiară.

În această direcţie s-a adoptat diferite măsuri ce au cuprins :

a. Consolidarea rolului comisarilor de conturi – pentru un control eficient asupra întreprinderilor;

b. Crearea Comisiei Operaţiunilor de Bursă – care să asigure garanţii posesorilor de valori mobiliare;

c. Dezangajarea treptată a statului, care concura băncile în finanţarea economiei – debugetizarea şi detezaurizarea;

d. Participarea angajaţilor la acţionariat – pentru dezvoltarea pieţei financiare;

e. Instituirea CMCC (Creditul de mobilizare al creanţelor comerciale) – pentru înlocuirea scontului, diminuarea cheltuielilor bancare şi schimbarea atitudinii băncilor faţă de întreprinderi;

Schimbările din cadrul sistemului bancar au fost fundamentale pentru remodelarea acestuia, vizând atenuarea diferenţelor dintre băncile de afaceri şi cele de depuneri, permisiunea acordată băncilor şi instituţiilor financiare de a realiza împrumuturi şi plasamente la domiciliul clientului, instituirea pieţei ipotecare, remunerarea depozitelor la termen şi interzicerea acestora la depozitele la vedere, constituirea BNP – Banque Nationale de Paris.

Sectorul bancar s-a dezvoltat tot mai mult atât în domeniul acordării de credite cât şi în cel al colectării resurselor, avându-se în discuţie bancarizarea gospodăriilor populaţiei (retail banking). Astfel a crescut ponderea băncilor în disponibilităţilor monetare, extinzându-şi în acest sens atribuţiile, iar pe de altă parte statul s-a implicat în acordarea de credite cu dobânzi favorabile, activităţilor de agricultură, export şi construcţie de locuinţe. Băncile au utilizat o politică de internaţionalizare prin care acordau credite în special persoanelor nerezidente.

Băncile au jucat un rol de intermediar al statului, în ultima perioadă datorită faptului că acestea nu şi-au schimbat atitudinea faţă de întreprinderi.

Sistemul bancar francez pare a fi unul destul de concentrat (trei mari bănci, plus Crédit Agricole), caracteristică ce s-a dezvoltat în ultima perioadă datorită numeroaselor fuziuni şi achiziţii exprimate prin numărul de instituţii bancare care este în scădere. Sistemul în ansamblu funcţiona după principiul universalităţii. Se poate spune că sistemul nu este nici specializat (după modelul englez), nici descentralizat (după modelul american), nici segmentat în funcţie de clientelă (după modelul german).

Trăsătura dominantă reflectă din relaţiile privilegiate pe care sistemul le-a întreţinut dintotdeauna cu statul, datorită faptului că puterea politică şi cea monetară s-au unit mereu în funcţionarea instituţiilor sub ghidarea unor personalităţi în domeniul bancar precum Jaques Coeur, John Law, Casmir Perier şi Claude-Pierre Brossolette.