Sistemul Bancar din Japonia

I. Abordarea caracteristicilor sistemului bancar al Japoniei

Sistemul bancar japonez a început să se dezvolte în a doua parte a secolului al XIX-lea. Conform legii bancare din 1863 după modelul american, au fost create multe bănci naţionale private de către comercianţii mai importanţi. Banca Centrală a fost creată în 1882, avea statut privat, dar în 1942 a fost transformată într-o bancă care şi în prezent are statut de bancă publică şi privată.

În Japonia băncile manifestă o puternică influenţă şi control asupra sistemului de guvern a companiilor. Un avantaj al acestui model constă în monitorizarea şi finanţarea flexibilă a firmelor, dar şi în comunicarea eficientă dintre bănci şi firme. Scopul principal al implicării băncilor în conducerea firmelor oferă acestui sistem o stabilitate deosebită şi o orientare prioritară spre dezvoltarea economică.

Instituţiile financiare japoneze se structurează în două sectoare: un sector privat şi un sector guvernamental. Cel privat cuprinde bănci comerciale, o gamă largă de instituţii financiare specializate pe credite pe termen lung, companii de asigurări, societaţi pe acţiuni şi altele. Sectorul Guvernamental cuprinde Banca de Export-Import şi Banca de Dezvoltare, corporaţii de finanţare publică, Oficiul Poştal Central care joacă un rol important în comerţul bancar japonez.

Băncile comerciale însumează 12 bănci principale care au sediile în Tokyo, Osaka, Kobe şi ele deţin 20% din totalul depozitelor şi creditelor, totodatã exercitând o influenţă puternică în economia japoneză. Aceste bănci reprezintă principala reţea bancară japoneză care are în medie 213 ramuri.

Cele mai mari bănci comerciale deţin filiale în peste 20 de ţări ale lumii. Cele 63 de bănci regionale au un caracter naţional şi se manifestă într-o mare masură pe plan intern si deţin puţine filiale în străinătate. Scopul lor este de a satisface nevoile de credite ale comunităţilor de afaceri şi ale autorităţilor locale din zona în are acţionează.

Băncile regionale şi cele municipale în număr de 12 se aseamănă cu relaţiile dintre băncile regionale şi cele de tip centre monetare din SUA. Orice bancă obişnuită deţine relaţii strânse cu o altă bancă pentru facilitarea plăţilor. O parte din băncile naţionale şi băncile municipale sunt autorizate să facă relaţii externe, dar cea care realizează tranzacţii guvernamentale este Banca Metropolei din Tokyo, ea deţinând cea mai mare reţea de filiale a ătuturor băncilor existente în Japonia.

Băncile municipale şi băncile regionale işi desfăşoară activitatea conform Legii Băncilor din 1881. Aceste bănci emit acţiuni care sunt tranzacţionate la Bursa din Tokyo.

La finele anului 1995 existau 85 de bănci stăine în Japonia, care aveau 116 filiale dintre care 29 erau din SUA, 11 din Marea Britanie şi 27 din Europa de Vest. Dacă o bancă îşi doreşte să activeze în Japonia, trebuie să obţină din partea Ministerului de Finanţe o licenţă. Aceste bănci sunt antrenate în tranzacţii bancare precum: tranzacţii de depozite valutare, împrumuturi pe termen scurt în yeni japonezi şi în valute acordate companiilor.

O trăsătură importantă a sistemului bancar japonez o reprezintă instituţiile financiare, chiar dacă diferenţele dintre acestea şi băncile comerciale nu mai sunt atât de proeminente.

In Japonia există 7 societaţi de tip intermediar bancar (acestea au o legatură directă cu băncile comerciale), iar altele 3 societăţi sunt angajate în preluarea de acest tip de afaceri. Aceste bănci finanţează pe termen lung industria cu ajutorul creditelor şi a banilor luaţi în păstrare şi în acelaşi timp furnizează servicii de management financiar.

Băncile de credit pe termen lung au fost create conform unei legi speciale din 1952 cu scopul ca aceste bănci să ofere utilaje şi capital pe termen lung industriei. Incepand cu 1986, aceste bănci au început să acorde şi credite pe termene mai scurte, astfel pregătind teren pentru finanţarea pe plan internaţional. In prezent aceste bănci au reprezentanţi de marcă în străintate precum Banca Industrială a Japoniei cu 7 reprezentanţi, 14 oficii principale şi 14 filiale internaţionale. Modalităţile de finanţare ale acestor bănci le constituie emiterea de obligaţiuni şi negocierea certificatelor de depozit.

Instituţiile financiare mici şi mijlocii sunt reprezentate de băncile Sogo, băncile mutuale de economii, asociaţiile şi cooperativele de credit. Apariţia băncilor Sogo a fost stimulata de promulgarea Legii Băncilor din 1951, ele derivând din companiile mutuale de împrumuturi. Ele acordă împrumuturi şi facilităţi cu privire la rabaturile comerciale, de asemenea acceptă depunerea de depozite de economii. Asociaţiile de credit datează în legislaţia japoneză din 1951, aceasta reprezentând asociaţii mici şi mijlocii, iar acţionarii lor subscriind capital. Cooperativele de credit sunt similare asociaţiilor de credit, dar în acelaşi timp sunt şi instituţii de non-profit ale căror activităţi se limitează la faptul de a oferi acţionarilor servicii financiare.