Sistemul Bancar Francez

1.SISTEMUL BANCAR FRANCEZ

1.1.Caracterizare generală

1.1.1.Istoric

O dată cu dezvoltarea economiei, puterile publice şi-au propus o concurenţă mai puternică între diversele reţele de distribuţie a creditului precum şi un control mai strict al a instituţiilor de credit.În acest scop a fost votată legea din 24 ianuarie 1984 cu privire la activitatea şi controlul instituţiilor de credit şi legea din 2 iulie 1996 de modernizare a activităţilor financiare, care a modificat legea bancară din 24 ianuarie 1984, întinzându-se şi asupra tuturor prestatorilor de servicii de investiţii, adică instituţiile de credit si firmele de investiţii, competenţa Comitetului de reglementare bancară

şi financiară, Comitetul de instituţii de credit şi firme de investiţii, Comisia bancară şi Consiliul naţional de credit si titluri. Reglementat puţin câte puţin, sistemul bancar cuprinde instituţii de credit, organe reprezentative şi autorităţi tutelare. Această organizare a permis evoluţia activităţii instituţiilor de credit

Sub forma sa modernă, banca franceza îşi începe existenţa odata cu monarhia din iulie 1830. La momentul respectiv era vorba de o aşa-zisă activitate bancară sus-pusă.Băncile pariziene deţinute de personalităţi ca Jacques Laffitte, Casimir Périer, Rothschild prezintă următoarele caracteristici esenţiale:

- nu colectează economiile populare, ci se erijează în gestionari ai averilor mari;

- utilizează aceste fonduri, fie acordând credite statului sau întreprinderilor ce ţin de aceasta (căile ferate), fie finanţând operaţiuni internaţionale;

- sunt atât de apropiate de stat încat se pune întrebarea cine deţine rolul dominant, băncile sau statul.

Avântul industrial din perioada celui de-al doilea Imperiu favorizează crearea băncilor cu reţea de colectare mai largă. Creditul mobiliar al fraţilor Périere în 1852 reprezintă o inovaţie; este urmat rapid de Société Générale de Credit Industriel et Commercial în 1859, Credit Lyonnais în 1863 şi Société Générale în 1864. Dar la acea vreme încă nu exista o diviziune funcţională a muncii; fiecare bancă este o “bancă universală”, ale cărei caracteristici sunt date de tipul de clientelă (averile mari pentru banca sus-pusă, comerţul şi mica industrie pentru instituţiile nou create). Falimentul băncii Union Générale, a Băncii Credit mobilier a fratilor Péreire sau unele dificultati ale Băncii Lyonnais, care vrea să abandoneze “ramurile găunoase ale industriei”, vor conduce la o specializare bancară treptată.

Dar această specializare se dovedeşte a fi incompatibilă cu nevoile industriei din perioada de dezvoltare dintre 1945 şi 1970. Ea încurajează preferinţa francezilor pentru economiile în lichidităţi: băncile de afaceri sunt prea îndepartate de masa depunătorilor pentru a-i incita să facă

plasamente pe termen lung, iar băncile de depuneri se complac în confortul creditelor pe termen scurt.

1.1.2. Orientarea juridica a sistmului bancar francez

În ultimii ani, practicile bancare au evoluat foarte puţin. Băncile franceze nu au ştiut sau nu au vrut să profite de acestă perioadă de dezvoltare pentru a-şi modifica atitudinea faţă de întreprinderi. Băncile nu împrumută decât bogaţilor fără să participe la dezvoltarea economiei. Rapoartele şi recomandările se succed: ele sunt tot atâtea bilanţuri negative ale modernizării băncii franceze:

- Raportul Mayoux, în 1979, pledează pentru descentralizarea creditului şi pentru crearea unui “credit global de exploatare”, adică o formă de credit care să-l oblige pe bancher să considere finanţarea întreprinderii ca un tot şi nu ca un mozaic de proceduri;

- Într-o scrisoare din 26 iulie 1982, adresată conducătorilor băncilor naţionalizate, Jacques Delors insistă pentru instituirea unei colaborări mai strânse între bănci şi întreprinderi şi pentru o mai bună adaptare a creditelor la situaţia reală a întreprinderilor;

-Asociaţia franceză a băncilor recunoaşte abuzurile, în special printr-o recomandare (19 aprilie 1982) vizând limitarea cauţiunilor personale cerute conducătorilor sau prin tratative, nereuşite, de a preciza rolul şi responsabilitatea şefilor de pool (întreprinderile importante au întotdeauna mai mulţi bancheri care formează un pool în vederea împărţirii riscurilor).

Această “bancarizare” a distribuirii creditelor nu s-a tradus printr-o diminuare a costurilor pentru stat. Creditele care înainte erau distribuite direct de stat (Fondul de dezvoltare economică şi socială) au fost, treptat, trasferate băncilor, dar dobânzile au rămas “preferenţiale” sau “bonificate” adică inferioare celor ale pieţei; costul care rezulta din această “bonificare”, rămâne în seama statului. Aceste credite sunt acordate de către băncile care pot apoi să le mobilizeze sau să le refinanţeze pe lângă un organism specializat (Credit national, Banca Franceză de Comerţ Exterior) sau direct pe langă Banca Franţei sau Vistieriei. Prin urmare, banca nu joacă decât rolul de simplu intermediar (percepând un comision). Creditele cu dobânzi preferenţiale reprezintă aproape jumatate (44,6%) din creditele distribuite. Aceste proceduri se referă la:

- Agricultura, ale cărei credite sunt distribuite de Credit agricol (Crédit Agricole), care beneficiază de monopolul acestora şi gestionează o parte importantă din bugetul Ministerului Agriculturii;

- Exporturi care permit o refinanţare cu dobânzi de circa 8% (cu 2-3puncte sub dobânda bancară de bază);

- Habitat (credite pentru construcţii de locuinţe, împrumuturi imobiliare prin convenţie, împrumuturi de acces prin convenţie), din care o parte nu este refinanţată prin organismele de stat, ci prin economiile gospodăriilor (economii pentru locuinţe);

- Investiţii, cu o serie de împrumuturi care corespund unui număr identic de proceduri distincte: ”utilizarea raţionala a energiei şi a materiilor prime”, “locuri de muncă şi competitivitate”, “eficienţa echipamentelor”

Sistemul bancar şi de credit din Franţa se caracterizează printr-un dublu mozaic: al creditelor şi instituţiilor.