Sistemul Bancar Francez

1. Descrierea sistemului bancar din Franţa

1.1. Istoric

Franţa este o ţară, latină, adică a dreptului scris. Din acestă caracteristică decurg următoarele consecinţe: evoluţia sistemului bancar este determinată de legile care guvernează tutela băncilor, adică raporturile bănci-stat (schimburi frecvente între conducătorii banilor şi cei ai statului); raporturile dintre bănci şi economie se realizează pe bazele dreptului comercial scris, ceea ce determină din partea băncilor o atitudine şi o funcţionare cu caracter mai mult juridic şi administrativ, decât economic şi financiar.

Sub forma sa modernă, banca franceză îşi începe existenţa odată cu monarhia din iulie 1830. La momentul respectiv era vorba de o aşa-zisă activitate bancară sus-pusă.

Băncile pariziene deţinute de personalităţi ca Jacques Laffitte, Casimir Perier, Rothschild prezintă următoarele caracteristici esenţiale:

- nu colectează economiile populare, ci se erijează in gestionări ai averilor mari;

- utilizează aceste fonduri, fie acordînd credite statului sau intreprinderilor ce ţin de această (căile ferate), fie finantând operaţiuni internaţionale;

- sunt atât de apropiate de stat incât se pune intrebarea cine deţine rolul dominant, băncile sau statul.

Avântul industrial din perioada celui de la doilea Imperiu favorizează crearea băncilor cu reţea de colectare mai largă. Creditul mobiliar al fraţilor Pereire în 1852 reprezintă o inovaţie; este urmat rapid de Societe Generale de Credit Industriel et Commercial în 1859, Credit Lyonnais în 1863 şi Societe Generale în 1864. Dar la acea vreme încă nu există o diviziune funcţională a muncii; fiecare bancă este o “bancă universală”, ale cărei caracteristici sunt date de tipul de clientelă (averile mari pentru banca sus-pusă, comerţul si mica industrie pentru instituţiile nou create). Falimentul băncii Union generale, a Bancii Credit mobilier a fraţilor Pereire sau unele dificultăţi ale Băncii Lyonnais, care vrea să abandoneze “ramurile găunoase ale industriei”, vor conduce la o specializare bancară treptată.

1.1.1. Reformele anilor ‘60

În această perioadă, la iniţiativa lui Michel Debre, guvernul prezintă două proiecte:

- primul, cu caracter politic, de inspiraţie gaullistă, constă în transformarea Parisului intr-o mare piaţă financiară, dacă nu în marea piaţă financiară a CEE (întrucat de Gaulle refuza intrarea Marii Britanii în Piaţa Comună);

- al doilea, cu caracter economic, dar simplu corolar al primului, urmareşte să doteze Franţa cu un puternic sistem bancar strans legat de industrie;

În acelaşi cadru se înscriu şi o serie de măsuri luate in 1966 şi 1967:

- Reforma dreptului societăţilor (legea din 24 iulie 1966) trebuie să contribuie la asanarea intreprinderilor prin consolidarea rolului asa-numitilor commissaires aux comptes (comisari de conturi);

- Crearea Comisiei operatiunilor de bursă în 1967, care urmareşte să acorde garanţii posesorilor de valori mobiliare;

- Dezangajarea treptată a statului în finanţarea economiei; de fapt, statul concura băncile, atat prin colecta (bonuri de tezaur), cat şi prin distribuirea creditelor (rolul Fondului de dezvoltare economică şi socială);

- Participarea salariaţilor, instituită printr-o ordonanţă din 1967, vizeaza să obişnuiască păturile populare cu acţionariatul şi să contribuie la dezvoltarea pieţeii financiare;

- Instituirea, în 1967, a Creditului de mobilizare a creanţelor comerciale, ca înlocuitor al scontului clasic, este destinată să diminueze cheltuielile bancare, dar, mai ales, să oblige băncile să-şi schimbe atitudinea faţă de intreprinderi.

Tuturor acestor măsuri referitoare la cadrul de acţiune a băncilor li se adaugă măsurile direct destinate remodelării sistemului bancar:

- Decretele din ianuarie şi decembrie 1966, care atenuează diferenţele dintre băncile de afaceri şi băncile de depuneri;

- Decretul din 26 mai 1966 care fuzionează Banca Nationala pentru Comerţ şi Industrie şi Agenţia Naţională de Scont de la Paris, pentru a forma Banca Naţională de la Paris;

- Avizul Creditului funciar al Franţei (Credit foncier de France) din septembrie 1966, care instituie piaţa ipotecară;

- Legea din 28 decembrie 1966, care rezervă bancilor si intreprinderilor financiare efectuarea demersurilor, la domiciliul clientelei, în materie de împrumuturi şi de plasamente;

- Decizia Consiliului naţional de credit (Conseil national du Credit) din ianuarie 1967, care aboleşte autorizaţia prealabilă pentru deschiderea ghişeelor (este inceputul “cursei ghişeelor” pentru atragerea economiilor populaţiei);

- Decizia Consiliului naţional de Credit (Conseil national du Credit) din iunie 1967, care interzice remunerarea depunerilor la vedere şi permite remunerarea depunerilor la termen.

1.1.2. Formalismul juridic al sistemului bancar francez

În ultimii ani, practicile bancare au evoluat foarte puţin. Băncile franceze nu au ştiut sau nu au vrut să profite de acestă perioadă de dezvoltare pentru a-şi modifica atitudinea faţă de intreprinderi. Băncile nu imprumută decat bogaţilor fară să participe la dezvoltarea economiei. Rapoartele şi recomandările se succed: ele sunt tot atatea bilanţuri negative ale modernizării băncii franceze:

- Raportul Mayoux, în 1979, pledează pentru descentralizarea creditului şi pentru crearea unui “credit global de exploatare”, adică o formă de credit care să-l oblige pe bancher să considere finanţarea intreprinderii ca un tot si nu ca un mozaic de proceduri;

- Într-o scrisoare din 26 iulie 1982, adresată conducătorilor băncilor naţionalizate, Jacques Delors insistă pentru instituirea unei colaborări mai stranse între bănci şi intreprinderi şi pentru o mai bună adaptare a creditelor la situatia reală a intreprinderilor;

- Asociaţia franceză a băncilor recunoaste abuzurile, în special printr-o recomandare (19 aprilie 1982) vizand limitarea cauţiunilor personale cerute conducătorilor sau prin tratative, nereuşite, de a preciza rolul şi responsabilitatea sefilor de pool (intreprinderile importante au intotdeauna mai mulţi bancheri care formeaza un pool în vederea imparţirii riscurilor).