Sistemul Bancar în România Comparativ cu Sistemul Bancar American

Capitolul 1. STRUCTURA SISTEMULUI BANCAR

Sistemul bancar este reprezentat de ansamblul coerent al diferitelor categorii de instituţii financiar – bancare, care funcţionează într-o ţară, răspunzând necesităţilor unei etape a dezvoltării social-economice.

Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care să asigure mobilizarea disponibilităţilor monetare ale economiei şi orientarea lor spre desfăşuarea unor activităţi economice eficiente.

Într-o economie de piaţă, sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi concentrare a economiilor societăţii şi de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv şi imparţial de alocare a creditului, către cele mai eficiente investiţii. În îndeplinirea acestei prime funcţii, băncile, ca verigi de bază ale sistemului, urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură şi facilitează efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare.

Sistemul bancar se află într-o continuă interacţiune cu mediul economic, din care preia “intrări” sub diferite forme (resurse umane, resurse financiare, informaţii) pe care le prelucrează (le transformă) în vederea obţinerii “ieşirilor” (produse şi servicii bancare, informaţii financiar-bancare). Altfel spus, sistemul bancar este un sistem deschis. Ceea ce este specific sistemelor deschise (deci şi sistemul bancar) este faptul că îşi reglează activitatea prin conexiune inversă (feedback = corelaţia între ieşiri – output - şi intrări - input), deci sunt capabile de autoreglare

MEDIUL ECONOMIC

Resurse

Umane

Produse

Resurse

Materiale INTRĂRI IEŞIRI

Servicii

Resurse

Financiare

Informaţii

Informaţii

FEED-BACK

1.1 Scurt istoric

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855 , reprezentând 55 de plăci de piatră , găsite într-o zonă de mine aurifere . Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi conţin detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare . Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi .

În epoca modernă , primele încercari de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea .

În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni . Această instituţie , a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a României în 1880, întrucat a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite .

La 27 februarie 1880 , Guvernul I .C .Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare altă instituţie.

La 17 aprilie 1880 , proiectul , depus de ministrul de finanţe I .C . Brătianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naţionale a României , care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880 . Sediul principal al băncii s-a stabilit la Bucureşti , cu obligaţia de a înfiinţa sucursale şi agenţii în principalele orase ale ţării şi, în special, în fiecare capital de judeţ.

Capitalul Băncii s-a stabilit la 30 milioane lei , din care 10 milioane lei să se depună de stat şi 20 milioane lei de particulari.

Banca Naţională a României este cea mai importantă bancă înfiinţată în acea perioadă , care , din punct de vedere organizatoric , a fost concepută după modelul Băncii Naţionale a Belgiei . Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou şi modern.

Înfiinţarea B.N.R. a creat premisele pentru apariţia şi altor bănci şi pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc .Banca Naţională a României s-a constituit ca importantă instituţie destinată creditării activităţii economice şi comerciale , scontării dar şi operaţiunilor cu alte instrmente financiare .

La 1 ianuarie 1901 , Banca Naţională devine instituţie cu caracter privat,statul ieşind din asociaţie .

La sfârşitul secolului al XIX-lea a început să se facă simţită o puternică centralizare a capitalului bancar ân România . În această perioadă , unele case bancare sau asociaţii bancare , apărute anterior , dar care în contextul nou nu dispuneau de suficient capital financiar , şi-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele .

În perioada primului razboi mondial s-a intensificat activitatea bancară în România ca rezultat al neutralităţii României . În această perioadă au aparut oportunităţi noi de comerţ cu toate părţile implicate în conflict . Nivelul ridicat al comerţului a adus beneficii sistemului bancar .

După primul razboi mondial , numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929-1933 . Această depresiune a determinat falimentul multor bănci . Guvernul României din acea vreme , a trebuit să intervină contracarând efectele crizei economice , bancare şi monetare . Guvernul a adoptat politici de conducere şi control în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar .

Politicile adoptate au contribuit la salvarea băncilor mai mari , dar , din cele 1204 bănci existente în 1934 , circa 600 bănci au fost lichidate sau au fuzionat. În anii '40 sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale : Banca Românească , Banca de Credit Român , Banca Comercială Română , Banca Comercială Italiana şi Română şi Societatea Bancară Română . Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operaţiunilor bancare .

Până în 1947 , sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă . Băncile deţineau resurse importante şi funcţionau conform standardelor internaţionale ; personalul bancar era format de specialişti pregătiţi în condiţii de concurenţă şi standarde profesionale foarte ridicate , asa cum erau stabilite de Banca Naţională .

După 1947 , sistemul bancar a fost restrans datorită trecerii la economia de comandă şi intrării României în zona de influenţă sovietică (fosta U.R.S.S.).Până la sfârşitul anului 1989 , sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii şi produse bancare.

În anul 1989 în România existau 4 bănci : Banca Naţională a României , Banca Română de Comerţ Exterior , Banca de Investiţii şi Banca Agricolă , la care se adaugă şi C.E.C-ul.După 1989 , România a fost martora multor schimbări , iar trecerea la o economie de piaţă a determinat creşterea continuă a numărului de agenţi economici privaţi . Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991 , prin elaborarea şi abordarea unei noi legislaţii bancare privind organizarea şi funcţionarea băncii centrale şi a băncilor comerciale .

Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele , respectiv o bancă centrală şi instituţile financiare , cărora prin lege li s-a acordat statutul de bănci . B.N.R. este banca centrală a ţării , instituţia de emisiune a statului român .Prin noile reglementări, Banca Naţională încearcă să creeze un sistem bancar modern şi , în acelaşi timp , să-şi îndeplinească rolul de bancă centrală .Operaţiunile comerciale îndeplinite până în 1989 de Banca Naţională , au fost transferate unei noi bănci comerciale (B.C.R.).