Sistemul Bancar Românesc

CAPITOLUL 1

PREZENTAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

1.1 EVOLUTIA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC ÎN PERIOADA MODERNÃ

Institutia bãncii, asa cum existã astãzi, nu poate fi privitã ca fiind creatia unui individ, a unei generatii sau a unui anumit popor. Bãncile sunt fructul copt al nevoilor ce au frãmântat omenirea în decursul timpurilor si care au trebuit sã o urmeze în evolutia sa.

Prima bancã în adevãratul sens al cuvântului - sustinea profesorul stefan I. Dumitrescu – se spune cã este aceea înfiintatã de Dogele Michele XI, cunoscutã sub numele de “BANCA DE VENETIA”.

În realitate ea a fost continuarea unei asociatii de bancheri, creditori ai cetãtii, care a existat între 1156-1171.

Se stie cã în Florenta s-a reglementat pentru prima datã ca bancherii sã tinã registrele si li s-a stabilit obligatia sã înscrie afacerile lor cu cifre romane.

Abia în secolul al XVII-lea încep sã fie înfiintate bãncile ce se apropie cât mai mult de cele de astãzi, unele având un caracter special de bãnci de emisiune, iar altele cu caracter de bãnci comerciale, menite sã facã operatiuni de bancã.

În legãturã cu primele începuturi de bancã în România, profesorul Victor Slãvescu în cartea “Istoricul Bãncii Nationale a României (1880-1924)”, preciza cã nu se poate vorbi de bãnci în sensul deplin al cuvântului, decât cãtre prima jumãtate a secolului al XIX-lea.

În 1856, printul Alexandru Ghica al Moldovei acorda dreptul de înfiintare a “Bãncii Nationale a Moldovei” cu sediul la Iasi, care a fost astfel prima institutie bancarã ce-si desfãsura activitatea pe teritoriul României. Banca a fost creatã ca urmare a demersurilor unui bancher prusac si a fost concesionatã acestuia.

În anul urmãtor banca a dat faliment, datoritã lipsei de fonduri, recurgerii la credite din strãinãtate, precum si datoritã faptului cã, din capitalul subscris, a fost vãrsat doar o parte.

Viata economicã a României a fost sustinutã de organizatii de credit, înfiintate treptat, astfel dupã anul 1859 au început sã functioneze si alte bãnci. Ca urmare a legii adoptatã la 24.11.1864, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost înfiintatã “Casa de depuneri si Consemnatiuni”. Aceastã institutie are un rol important, deoarece pânã la crearea Bãncii Nationale a României în 1880, a fost principala bancã de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.

În 1856 a apãrut la Bucuresti, sub denumirea de Banca România, o bancã care initial a avut atributii de bancã de emisiune si de scont. Ulterior, ca urmare a modificãrii statutului sãu, a pierdut aceste privilegii, desfãsurând apoi o activitate pur comercialã. Activitatea acestei bãnci a continuat pânã la nationalizarea sistemului bancar din România, în iunie 1948.

În aceeasi perioadã au mai apãrut si alte bãnci: “Banca Albina”, prima bancã cu capital integral românesc, care si-a început activitatea în 1852, la Sibiu; “Creditul Funciar Rural” în 1873; “Creditul Funciar Urban” în 1874, ca si banca Aurora din Nãsãud.

Anul 1880 reprezintã o datã epocalã în istoria creditului în tara noastrã, la 17 aprilie fiind înfiintatã Banca Nationalã a României, a cãrei istorie, asa cum arãta Victor Slãvescu se confundã cu însãsi istoria economicã a tãrii noastre.

Institutul central de emisiune a luat fiintã datoritã stãruintei si muncii câtorva fruntasi ai vietii publice de atunci: Ion Ghica, Ion C. Brãtianu, Ion Câmpeanu (primul ei conducãtor) si altii. Banca Nationalã a început sã functioneze în decembrie 1880 iar majoritatea capitalului fiind constituit din surse românesti, astfel încât sã se asigure controlul asupra economiei nationale si, totodatã, sã nu existe posibilitatea ca sistemul sãu bancar sã fie supus dominatiei strãine.

Corespunzãtor dezvoltãrii economice a tãrii, la început activitatea bãncilor se baza, în principal pe acordarea de credite persoanelor particulare. Odatã cu industrializarea si implicit, cu dezvoltarea fortelor de productie, a apãrut necesitatea concentrãrii sumelor disponibile, pentru a fi satisfãcute proiectele concepute de proprietarii de pãmânt, de comercianti si de marii industriasi. Procesul de creare a noilor institutii de credit a fost accelerat prin aportul de capital autohton, apartinând reprezentantilor burgheziei si mosierimii române, dar si prin infuzia de capital strãin.

Dupã 1880, a crescut numãrul si importanta bãncilor românesti, peisajul bancar cunoscând o ascensiune numericã, de la numai 5 bãnci existente între 1880-1890 la aproape 200, înainte de primul rãzboi mondial. Printre principalele bãnci din acea perioadã se numãrau: “Banca Generalã Românã”, “Marmorosch Banc & Co.”, “Banca de Credit Român”, “Banca Comercialã Românã”, bãnci care erau finantate si prin capital strãin. Alãturi de acestea au fost create alte patru bãnci importante cu capital autohton, Banca Agricolã (1894), Banca de Scont (1898), Banca Comertului din Craiova (1898) si Banca Româneascã (1911), participând apoi la formarea capitalului altor bãnci, întreprinderi industriale si firme comerciale.

În perioada primului rãzboi mondial s-a intensificat activitatea bancarã în România. Ca rezultat al neutralitãtii României, în aceastã perioadã au apãrut oportunitãti noi de comert cu toate pãrtile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comertului a adus beneficii sistemului bancar.

Anii care au urmat imediat rãzboiului au adus o încetinire dramaticã a activitãtii economice. Recesiunea a cuprins întreaga Europã, specula si inflatia atingând, în aceastã perioadã niveluri record.

Dupã primul rãzboi mondial, numãrul bãncilor din România a continuat sã creascã pânã la criza economicã din perioada 1929-1933. Aceastã depresiune a determinat falimentul multor bãnci sau fuzionarea pentru a supravietui.