Strategii bancare în domeniul lichidității

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND LICHIDITATEA BANCARĂ

1.1. Analiza lichidităţii bancare

Băncile reprezintă un sector important şi influent al afacerilor internaţionale. Ele menţin încrederea în sistemul monetar datorită relaţiei strânse cu autorităţile legislative şi executive. Există, deci, un interes major cu privire la bunăstarea băncilor, în special asupra solvabilităţii şi lichidităţii lor, cât şi asupra gradului de risc asociat diferitelor operaţiuni.

Conceptul de lichiditate reflectă capacitatea agentului economic de a face faţă în orice moment obligaţiilor financiare pe termen scurt. Starea de lichiditate presupune posibilitatea de a acoperi necesităţile de plată cu elemente de activ, în mod oportun şi economic, adică fără pierderi din operaţiunile de transformare a activelor patrimoniale în disponibilităţi de plată.

Lichiditatea este o proprietate generală a acivelor care exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid în monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent).

Lichiditatea unei bănci se referă, de fapt, la lichiditatea activului acesteia rapor¬tată la scadenţele datoriilor pe termen scurt.

Specialiştii consideră că lichiditatea bancară este mai degrabă o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au scadenţe diferite. Lichiditatea bancară exprimă capacitatea unei bănci de a-şi finanţa operaţiile curente.Riscul de lichiditatea, pentru o banca, este expresia însăşi a probabilităţii pierderii acestei capacităţi de finanţare. Una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci este de a estima şi de a acoperi în mod corect nevoile de lichiditate bancară.

Pe temen lung rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ dacă banca deţine în portofolii prea multe active financiare lichide faţă de nevoile sale. Pe de altă parte, prea puţine lichidităţi pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici şi pot genera chiar falimentul instituţiei de credit.

Un grad prea mare de imobilizare a activului (acordarea, de exemplu, de credite pe termen lung) în raport cu un grad mic de exigibilitate a datoriilor (datorii pe termen scurt) poate cauza dificultăţi băncii, mai ales dacă luăm în considerare şi aspectele extraeconomice care pot influenţa depunătorii. O bancă aflată în circumstanţa prezen¬tată anterior se confruntă cu riscul de lichiditate, iar la o decizie globală a depună¬torilor de a-şi retrage banii, situaţia băncii se poate complica foarte mult. La fel ar sta lucrurile şi dacă, de exemplu, o bancă ar face investiţii pentru activitatea proprie (construcţii şi amenajări de sedii etc.) având ca resursă disponibilităţile atrase pe termen scurt.

Apare, în consecinţă, necesitatea menţinerii de către bancă a unui nivel minim de lichiditate, realizând o corelaţie permanentă între trezoreria activă şi datoriile pe termen scurt. Din punct de vedere al posturilor de bilanţ se impune corelaţia între depunerile la vedere ale clienţilor (ca elemente de pasiv) şi depozitele la vedere ale băncii comerciale la Banca Naţională a României, spre exemplu. Ca sume, banca comercială trebuie să menţină în stare lichidă doar cuantumul ce depăşeşte soldul minim permanent al depozitelor la vedere, sold evaluat şi confirmat statistic în timp („35% din resursele la vedere poate fi socotită resursă pe termen mediu şi lung").

Se poate, de altfel, dimensiona un sold minim permanent aferent tuturor resur¬selor pe termen scurt (care pentru bancă se constituie şi ca datorii), respectiv depune¬rile la vedere şi la termen ce nu depăşesc un an calendaristic, în contextul actual al economiei româneşti, în afară de capitalul propriu şi împrumuturile pe termen lung, la băncile româneşti nu sunt constituite depozite ale persoanelor fizice sau juridice pe termene mai mari de un an. Pe de altă parte, datorită instabilităţii economiei, nici băncile nu încurajează depunerile de acest tip, ele bonificând dobânzi mai mari la depozitele pe termene mai scurte. Din această cauză problema lichidităţii în domeniul bancar prezintă o importanţă aparte. Datorită faptului că resursele atrase (exceptând capitalul propriu), şi deci datoriile băncii sunt exprimate pe termen scurt (sub un an), se ajunge la o apropiere lichiditate-solvabilitate. Ca o caracteristică a activului bilanţier, lichiditatea este diferită în funcţie de gradul de imobilizare a elementelor de activ. Astfel, imobilizările (clădiri) au o lichidi¬tate foarte mică. De asemenea, creditele acordate au o lichiditate restrânsă în raport cu disponibilităţile din casieria băncii (numerarul) care prezintă o lichiditate perfectă. Pe de altă parte, se pune şi problema randamentului plasamentelor randament care este invers proporţional cu lichiditatea. Astfel, numerarul din casierie are randament zero (el neaducând nici un venit) în timp ce plasamanetele în credite, spre exemplu, prezintă un randament dimensionat la nivelul dobânzii active a băncii.