Strategii de politică monetară

Potrivit definitiei, strategia de politica monetara reprezinta procedura si modalitatea prin care banca centrala utilizeaza instrumentele primare, in special rata de dobanda pe termen scurt pentru indeplinirea obiectivelor de politica monetara. Strategia de politica monetara se bazeaza pe anumite principii generale, cu scopul asigurarii succesului in realizarea obiectivului formulat. In general, strategia de politica monetara furnizeaza un cadru pentru explicarea deciziilor adoptate de banca centrala catre public, intr-o maniera transparenta si clara. Referitor la acest aspect, un nivel ridicat de transparenta nu ajuta banca centrala la indeplinirea mandatului, in mod obiectiv, ci asigura increderea publicului in aceasta institutie, ceea ce-i confera credibilitate sporita.

In contextul turbulentelor financiare declansate in anul 2007, bancile centrale si-au flexibilizat si modificat strategiile de politica monetara traditionale, apeland la instrumente si mecanisme care au reprezentat adevarate inovatii in domeniul politicii monetare. Din acest motiv, analistii monetari utilizeaza termenul de strategie neconventionala pentru a desemna noul cadru de desfasurare al politicii monetare.

1) STRATEGII INDIRECTE DE POLITICA MONETARA

a) Tintirea cursului valutar

In cadrul acestei strategii, variabila utilizata drept ancora nominala reprezentata de moneda altei tari (sau de un "cos" de monede) de care se leaga moneda tarii care utilizeaza tintirea cursului de schimb in asigurarea stabilitatii preturilor.

Prin utlizarea acestor strategii, bancile centrale urmaresc asigurarea stabilitatii preturilor, legand astefel, rata interna a inflatiei de ce din tara a carei moneda este folosita drept ancora. Astfel tara "ancorata" este obligata sa depuna eforturi pentru redcerea inflatiei. Aceasta strategie presupune, altfel spus, mentinerea unui anumit nivel al cursului de schimb pentru a limita eventualele presiuni inflationiste din tara emitenta a monedei utilizata drept ancora. Efectul asteptat al strategiei este reducerea diferentei dintre rata inflatiei din tara care a adoptat-o si cea specifica tarii a carei moneda este folosita drept ancora.

Avantajele tintirii cursului de schimb:

In primul rand, avantajul principal al acestei strategii se concretizeaza in claritatea si simplitatea ei, paralel cu cresterea credibiltatii bancilor centrale din tarile care au adoptat-o si a transparentei acesteia. Transparenta decurge din reactia prompta a publicului larg si a unui anumit tip de comportament al acestuia la anuntarea de catre autoritatea monetara a unui anumit nivel al cursului de schimb.

In al doilea rand, aplicarea acestei strategii are ca efect o crestere a gradului de deschidere a economiei tarii ancorate, respective a gradului de integrare din punct de vedere economic cu tara a carei moneda este utilizata drept ancora.

Dezavantajele tintirii cursului de schimb:

- aceasta strategie afecteaza autonomia si independenta bancilor centrale care o adopta. O tara nu poate avea in acelasi timp un curs de schimb fix, un cont de capital liberalizat si sa fie independent din punct de vdere al politcii sale monetare;

- tara care adopta aceasta strategie pierde nu numai independenta politicii sale monetare, ci si capacitatea de a raspunde socurilor asimetrice interne.

- sunt posibile atacuri speculative asupra monedei nationale si pe care tara "ancorata" nu le poate administra corespunzator.

ROLUL PRETURILOR IN DETERMINAREA CURSULUI DE SCHIMB

Relatia ce se stabileste intre cursul de schimb si preturile din economie este reflectata de teoria paritatii puterilor de cumparare potrivit careia preturile de pe doua piete exprimate in aceeasi moneda sunt egale. Conform acestei teorii, se stabileste egalitatea dintre pretul in moneda de baza al cosului reprezentativ de produse din respectiva tara si pretul evaluat in moneda nationala al cosului reprezentativ de produse din Zona Euro. Pornind de aici, atunci cand egalitatea dintre cele doua preturi este stabilita, adica este validata teoria, puterea de cumparare a unei monede este aceeasi pe cele doua piete care se compara. Pe baza preturilor putem determina si puterea de cumparare a unei monede, stiut fiind faptul ca puterea de cumparare a unei monede este inversul indicelui de pret. Potrivit aceleiasi teorii, existenta unei diferente intre preturile bunurilor si serviciilor intre cele doua zone care se compara conduce la o scadere a cererii in zona unde preturile sunt mai mari, fapt ce va determina orientarea cursului de schimb catre nivelul de echilibru.

CURSUL REAL DE SCHIMB

Pornind de la Teoria PPP, trebuie sa avem in vedere si legatura ce se stabileste intre cursul de schimb nominal si cel real. Cursul real de schimb poate fi definit ca fiind cursul nominal de schimb corectat cu nivelul preturilor aferente celor doua piete care se compara. Cursul real de schimb nu are unitate de masura, motiv pentru care determinarea lui vizeaza strict evidentierea competitivitatii economiei romanesti fata de cea aferenta Zonei Euro.

REGIMURI DE CURS DE SCHIMB

i) CURS FIX Avantaje:

Dezavantaje:

- riscul valutar aferent tranzactiilor internationale si investitiilor straine se diminueaza;

- mentinandu-se un curs de schimb fix, se poate evidentia o reducere a costurilor aferente finantarii internationale;

- mentinandu-se stabilitatea in plan valutar, dar si in plan monetar (diminuarea ratelor de dobanda) se realizeaza o reducere a rateiinflatiei;

- manifestarea unor crize financiare poate genera costuri ridicate pentru ajustare macroeconomica, conducand, in final la reducerea credibilitatii autoritatii monetare;

- politica monetara proprie este dependenta de politica monetara aferenta tarii emitente a monedei ancore;

- socurile externe genereaza presiuni puternice asupra economiei, generand costuri ridicate pentru mentinerea cv;

ii) CURS FLOTANT

Avantaje:

- Neutralizeaza impactul socurilor externe, a socurilor generate de economia reala si impactul inflatiei asupra competitivitatii operatiunilor deexport;

- Autonomia politicii monetare, ceea ce permite o mai mare flexibilitate a masurilor de politica monetara.