Strategii de politică monetară - țintirea inflației

Rezumat

Ţările în tranziţie din Europa au adoptat, pe diverse faze ale tranzitiei, strategii de politică monetară diferite, funcţie de caracteristicile specifice fiecărei ţări. Cu toate acestea, se poate observa, ca o caracteristică generală, o trecere de la strategii de politică monetară bazate pe cursul de schimb, folosite, în general, la începutul tranziţiei, la strategii bazate tot mai mult pe ţintirea inflaţiei, într-o fază mai avansata a tranziţiei. Aceasta din urmă strategie a fost însoţită şi de flexibilizarea cursului de schimb, ca etapă absolut necesară în contextul liberalizării contului de capital.

În ceea ce priveste strategia de politică monetară a BNR, aceasta s-a confruntat cu dificultatea de a găsi o ancoră monetară optimă. Astfel, folosirea cursului de schimb ca ancoră antiinflaţionistă în România a fost constrânsă de posibilitatea adâncirii deficitului de cont curent şi de dimensiunea redusă a rezervelor valutare mai ales la începutul anilor ’90 ai secolului XX. De asemenea, utilizarea ratei dobânzii a fost imposibilă datorită fragilităţii sistemului bancar şi nivelului redus al intermedierii financiare, precum şi datorită poziţiei băncii centrale de debitor net în sistemul bancar. Prin urmare, una din singurele alternative viabile pentru BNR a fost ţintirea agregatelor monetare. Pe de altă parte, această strategie a condus, însă, la un proces gradual de dezinflaţie.

Strategia de politică monetară utilizată de facto de BNR până în 2005 a fost ţintirea agregatelor monetare, îmbinată în anumite perioade şi cu o ţintire a cursului de schimb. Ca ancoră principală a politicii monetare (ţintă intermediară), Banca Naţională a României a folosit în cea mai mare parte a perioadei de după 1990 agregatul monetar extins M2. Folosirea cursului de schimb ca ancoră antiinflaţionistă a fost constrânsă în anumite perioade, fie de nivelul redus al rezervelor valutare, fie de accentuarea dezechilibrului extern. Astfel, după 1999, în politica monetară şi de curs de schimb, BNR a trebuit să creeze un echilibru între a asigura continuarea dezinflaţiei prin ţintirea unei aprecieri reale a monedei naţionale şi competitivitatea externă care putea afecta încrederea investitorilor străini şi ar fi periclitat dezinflaţia prin deprecieri corective ale cursului de schimb.

Schimbarea strategiei de politică monetară şi adoptarea ţintirii inflaţiei a fost motivată, în principal, de faptul că ţintirea agregatelor monetare nu mai era o strategie eficientă datorită faptului că legătura dintre agregatele monetare şi inflaţie a slăbit şi a devenit mai puţin previzibilă. Pe de altă parte, continuarea folosirii cursului de schimb ca ancoră nominală antiinflaţionistă ar fi fost periclitată de paşii de liberalizare a contului de capital, contul de capital fiind în acest moment complet liberalizat.

Principalul avantaj al ţintirii inflaţiei este acela al atingerii şi menţinerii unei rate a inflaţiei redusă şi stabilă cu efecte pozitive asupra creşterii economice. Chiar dacă o parte din precondiţiile introducerii ţintirii inflaţiei nu au fost îndeplinite, multe ţări în tranziţie printre care se numără şi ţările aflate în proces de integrare în Uniunea Europeană au introdus această strategie şi au avut succes.

I. Introducere

Inflaţia este un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului

general al preţurilor de consum, un mecanism care provoacă variaţii

multiple de lungă durată, generează el însuşi cauzele permanenţei

sale şi se exprimă prin majorarea celei mai mari părţi a preţurilor

Pierre Bezbakh

Inflaţia este procesul de creştere semnficativă şi persistentă a nivelului preţurilor. Reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor. Nu orice sporire a preţurilor înseamnă inflaţie. Inflaţia este, înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legată de excedentul de masă monetară peste nevoile reale ale economiei, determinate de oferta de bunuri şi servicii scăzută.

În timpul inflaţiei, societatea se confruntă cu o creştere generalizată a preţurilor bunurilor de capital (utilaje, maşini, materii prime, materii auxiliare, combustibil, energie etc.), ale bunurilor de consum alimentar şi nealimentar, ale forţei de muncă etc. Procesul inflaţionist are loc în situaţia în care creşterea preţurilor se dovedeşte a fi un proces general, dinamic şi de durata, care depăşeşte un anumit plafon al nivelului general al preţurilor.

Pe termen scurt, erodează puterea de cumpărare a monedei şi prin aceasta îi afectează în mod deosebit pe cei mai vulnerabili cetăţeni – pensionarii, bursierii, cei cu venituri fixe.

Pe termen lung inflaţia este prezentă în orice economie, descurajează investiţiile şi inhibă creşterea economică. Fenomenul nu poate fi controlat în totalitate, şi în acelaşi timp nu este dezavantajos pentru toată lumea. Cei care anticipează corect evoluţia inflaţiei pot mereu găsi metode de a se îmbogăţi, în detrimentul celor care nu o pot anticipa.

În cele mai multe ţări, obiectivul antiinflaţionist este urmărit folosind ţinte intermediare, cum ar fi cantitatea de bani din economie, volumul creditului, rata dobânzii sau cursul de schimb. În ultimele decenii, pe măsura înţelegerii mai exacte a fenomenelor care afectează stabilitatea preţurilor într-o economie, ca şi a dezvoltării unui aparat de analiză relativ sofisticat – bazat pe observaţii statistice pe perioade lungi şi modele econometrice complexe – a devenit posibilă adoptarea de către băncile centrale a unui obiectiv direct legat de asigurarea stabilităţii preţurilor din ţara respectivă.

Conceptul de ţintire directă a inflaţiei este unul dintre cele mai moderne în materie. Discuţii teoretice au avut loc prin anii ’80, iar prima ţară care a implementat acest regim a fost Noua Zeelandă. Până în prezent, aproape 20 de ţări au adoptat acelaşi regim, chiar dacă au existat detalii de ordin tehnic diferite de la o ţară la alta.

Este remarcabilă în primul rând diversitatea condiţiilor din aceste ţări la momentul adoptării politicii de ţintire directă a inflaţiei. Astfel, în timp ce Canada, Marea Britanie, Finlanda, Spania, dar şi Brazilia, înregistrau rate ale inflaţiei de 5 la sută anual sau mai puţin, mecanismul a fost adoptat şi de Chile şi Israel, ale căror rate ale inflaţiei erau de 20 la sută sau mai mult, precum şi de Cehia, Polonia şi Ungaria, care înregistrau rate ale inflaţiei în jurul unei valori anuale de 10 la sută.

Evoluţia inflaţiei în România

(1990-2005)

În România, inflaţia a fost recunoscută ca problemă începând din noiembrie 1990 –momentul declanşării reformei economice. Fenomenul a existat însă şi înainte de această dată (decalaje între cerere şi ofertă pe piaţa internă au fost sesizate încă de la începutul anilor ’80, pe fondul rambursării accelerate şi înainte de termen a datoriei externe), dar tensiunile acumulate au fost reprimate şi mascate prin intermediul pârghiilor specifice economiei planificate.

România a început procesul de tranziţie din 1990 mult mai dificil, din multe privinţe, decât alte foste state comuniste din Centrul şi Estul Europei. Politicile fostului regim comunist au promovat auto-suficienţa, conducând la concentrare excesivă pe industria grea şi pe proiecte de infrastructură enorme. Plata rapidă a datoriilor externe de aproximativ 11 miliarde de dolari (20-30% PIB) în perioada anilor 80 a impus eforturi severe din partea populaţiei, cu reduceri accentuate ale importurilor şi adâncirea diferenţelor tehnologice.

Confruntându-se cu o deteriorare rapidă a economiei şi fără a reuşi să controleze dezechilibrul în creştere, Guvernul a introdus un plan de stabilizare la începutul anului 1991, timp de trei ani, pe parcursul cărora s-au consumat principalele etape de liberalizare a preţurilor, inflaţia s-a aflat pe o pantă ascendentă, nivelul maxim fiind înregistrat în 1993, când preţurile de consum au avut o variaţie medie anuală de peste 256 procente. Creşterile ample de preţuri înregistrate în această perioadă s-au datorat liberalizării lor graduale, dar şi altor măsuri, cum au fost cele de reformă fiscală şi cele privind cursul de schimb al monedei naţionale.