Strategii de politică monetară - țintirea inflației

1. Introducere

Fenomenul inflaționist s-a făcut simțit în viața oamenilor încă de la începuturi sub diverse forme,care au afectat într-o mare măsură bunul mers al vieții economice, sociale și politice.

În literatura de specialitate,inflația se desfășoară ca fiind o creștere generalizată a prețurilor în condițiile în care puterea de cumparare pe piață scade. Acest lucru se exprimă în termeni monetari prin faptul că prețurile bunurilor și serviciilor cresc, cantitatea de bani (fizici și de cont) crește, iar puterea de cumpărare a unei unități monetare scade. Putem spune deci că inflația ar putea fi legată în mod direct de apariția banilor în relațiile de schimb pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății.

Alegerea unei politici monetare corecte este un lucru crucial pentru sănătatea și bunul mers al economiei. Politicile monetare expansioniste duc la o inflație ridicată, care scade eficiența economiei și stopează creșterea economică. În schimb, o politică monetară prea strânsă poate produce recesiuni severe în care producția scade considerabil și numărul șomerilor crește. Poate duce la deflație și o scădere a nivelului prețurilor.

O caracteristică principală a strategiilor de politică monetară în majoritatea ṭărilor este folosirea unei “ancore nominale” (Nominal Anchor), o variabilă nominală folosită pentru a reduce nivelul prețurilor. Aceasta este folosită ca țintă intermediară pentru a ajunge la un ultim scop, stabilitatea prețurilor. Ancorele nominale sunt utilizate în mod obișnuit la țintirea cursului de schimb, a agregatelor monetare și a inflației. Cele mai cunoscute şi utilizate strategii monetare sunt: strategia de ţintire a agregatelor monetare, strategia de ţintire directă a inflaţiei, strategia de ţintire a cursului de schimb şi strategia de țintire a PIB-ului nominal.

După ce de-al doilea război mondial, factorii de decizie guvernamentală au încercat să promoveze ocuparea masivă a forței de muncă, fără a provoca inflație. În cazul în care economia prezintă o recesiune, cum ar fi cea care a inceput in decembrie 2007, factorii de decizie au două seturi principale de instrumente pe care le pot utiliza pentru a afecta activitatea economică globală: politica monetară - controlul ratelor dobânzii a ofertei de bani, și politica fiscală - controlul cheltuielilor guvernamentale și a taxelor.

2. Tipuri de strategii de politică monetară

În ultima perioadă, evoluţiile inflaţioniste au condus la acordarea unei importanţe deosebite asigurării stabilităţii monetare interne, altfel spus, a stabilităţii preţurilor, acestea devenind obiectivul final al politicii monetare adoptate de băncile centrale. Sarcina asigurării stabilităţii preţurilor, în măsură să conducă la crearea unui cadru economic stabil, care să permit dezvoltarea economică durabilă, evidenţiază, în fapt, nivelul crescut al responsabilităţii asumate de banca centrală în ceea ce priveşte asigurarea unui nivel susţinut al creşterii economice. Realizarea acestui obiectiv depinde, în final, de strategia de politică monetară adoptată ce poate viza atingerea obiectivului:

• fie în mod indirect, caz în care intervin obiectivele intermediare de politică monetară;

• fie în mod direct (având în vederea strategia bazata pe ţintirea directă a inflaţiei).

2.1. Strategii indirecte de politică monetară

a) Strategia bazată pe ţintirea cursului valutar

Economia de piaţă presupune practicarea unui curs valutar flotant ce presupune stabilirea lui pe baza raportului cerere-ofertă, fie că este vorba de regimul de curs independent (caz în care mecanismele pieţei sunt cele care sunt singurele care influenţează cursul de schimb), fie că este vorba de regimul de curs administrat (caz în care banca central intervine pe piaţă în scopul influenţării cererii şi a ofertei de valută). În condiţiile în care se merge pe adoptarea regimului bazat pe ţintirea cursului valutar, banca centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului valutar

nominal, prin intermediul utilizării instrumentelor proprii ce vizează pe de o parte modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de altă parte pe baza intervenţiilor directe pe piaţa valutară, intervenţii menite să susţină cursul valutar.

b) Strategia bazată pe țintirea agregatelor monetare

În ceea ce priveşte utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară, acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibă în vedere controlarea nivelului de creştere al agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărare a monedei naţionale.

c) Strategia bazată pe țintirea ratei dobanzii

Dacă avem în vedere utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv intermediar de politică monetară, eficienţa acesteia ar fi evidentă în condiţiile în care cererea agregată din economie ar fi influențată de diferite niveluri ale ratei dobânzii. În acest sens se impune stabilirea unei relaţii de influenţă între cele două elemente, fapt care în practică s-a dovedit a fi destul de dificil. Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că autoritatea monetară, în cadrul unei economii de piaţă, are posibilităţi reduse de a influenţa nivelul ratelor de dobândă, intervenţiile băncii centrale asupra acestui indicator vizând doar operaţiunile pe termen scurt de pe piaţa interbancară. Rata dobânzii este preferată ca obiectiv intermediar de politică monetară în defavoarea agregatelor monetare în condiţiile în care cererea de monedă înregistrează o puternică volatilitate.

d) Strategii bazate pe o ancoră nominală implicită

Un astfel de regim implică aplicarea unei politici monetare a cărei realizare depinde de stabilirea, în funcţie de conjunctură, a obiectivului intermediar sub forma unei ancore nominale care nu este precizată în mod expres.