Studiu comparativ al eficienței procesului de adecvare a capitalului - prevederile acordului Basel I, Basel II, Basel III

1. Introducere

Importanţa cunoaşterii formelor riscului, precum şi a modalităţilor de evitare a lui, este evidenţiată de catalogarea perioadei actuale din managementul bancar drept „era managementului de risc”.

În domeniul bancar, importanţa gestiunii a riscurilor a sporit considerabil la începutul anilor ’80 din secolul trecut. În această perioadă, datorită variaţiilor mari ale ratei dobânzii, generate de accentuarea procesului inflaţionist şi criza energetică, datorită fluctuaţiilor semnificative ale cursurilor valutare după abrogarea sistemului de la Bretton Woods şi, nu în ultimul rând, datorită intensificării concurenţei pe piaţa serviciilor financiare, instabilitatea a devenit o trăsătură a mediului în care operează instituţiile financiare. Noua situaţie a determinat adoptarea mai multor măsuri împotriva riscurilor, unele la nivel national, iar altele la nivel international cum sunt cele recomandate de Comitetul de la Basel care a publicat mai multe documente în acest sens, cum ar fi: Acordul de la Basel din 1988 despre standardele internaţionale ale capitalului bancar, documentul elaborat în 1999 intitulat „Administrarea riscului în activitatea bancară electronică şi cu monedă electronică” care a contribuit şi el la reevaluarea conceptului riscurilor bancare, care până atunci se rezuma aproape exclusiv la riscul de creditare si nu în ultimul rând, documentul din iunie 2004, cunoscut sub numele de Acordul Basel II.

Creșterea interdependențelor economiilor naționale, datorate procesului de globalizare, a avut ca efect, pe de o parte, internaționalizarea băncilor, iar pe de altă parte, transformarea crizelor financiare regionale în crize financiare internationale. În acest context, s-a simțit nevoia trasării unui cadru de reglementare a activității bancare care să stabilească un standard de adecvare a capitalului bazat pe risc și care astfel să elimine ameninţările venite din partea băncilor cu politici de capital instabile. Sarcina armonizării standardelor bancare, în vederea construirii unui sistem financiar internațional stabil a revenit Comitetului de la Basel privind Reglementările Bancare si Practicile de Supraveghere, al Băncii de Reglementări Internationale (BRI).

Comitetul de la Basel a fost înființat la sfârșitul anului 1974 de către guvernatorii băncilor centrale din țările membre ale G10 , (Franta, Germania, Italia, Japonia, Olanda, Suedia, Elvetia, Marea Britania, Statele Unite, Belgia si Luxemburg) ca urmare a perturbațiilor grave de pe piețele bancare și monetare internationale și mai ales a falimentului Băncii Herstatt din Germania de Vest și a băncii Franklin National din SUA. Comitetul s-a reunit pentru prima dată în februarie 1975 și reprezintă de atunci, pentru țările membre, un forum de cooperare în materie de control bancar. Dacă la început Comitetul a contribuit în principal la facilitarea cooperării între autoritățile naționale însărcinate cu controlul bancar, obiectivul său mai general a devenit repede acela de a întări, la scară mondială, calitatea și eficacitatea supravegherii bancare, fixându-și trei axe principale de intervenție :

• Schimbul de informații asupra practicilor naționale de control;

• Ameliorarea eficacității tehnicilor de supraveghere a activității bancare internaționale;

• Stabilirea unor norme prudențiale minimale.

2. Acordul Basel I

Identificând drept principală problemă a sistemului bancar mondial subcapitalizarea anumitor bănci internationale ce căutau să-si stabilească sediul în tări ce acordau mai putină atentie supravegherii bancare, Comitetul si-a concentrat atentia spre promovarea unor standarde unice de adecvare a capitalului. Astfel, după şase ani de deliberări la 15 iulie 1988, s-a ratificat documentul numit “Convergenţa internaţională a normelor de dimensionare a fondurilor proprii” (The International Covergence of Capital Measurements and Capital Standards), sau pe scurt, Acordul Basel I. Scopul documentului a fost, în primul rând, oprirea declinului proporţiei fondurilor proprii, necesare garantării solidităţii sistemului bancar. In al doilea rând, s-a impus crearea unui climat concurenţial echitabil, între băncile aparţinând ţărilor cu practici legislative diferite, în unele situaţii definite ca “neloiale” (vizate fiind în acest sens băncile japoneze). Nu în ultimul rând, o altă problemă semnalată de Comitet, era dezvoltarea, fără precedent, a operatiunilor înscrise în afara bilanţului, cât şi riscurile aferente acestor activităţi. Acordul a fost completat în 1996 prin adăugarea unor prevederi privind riscul de piaţă.

Documentul a fost structurat pe patru piloni: primul numit „Constituienții capitalului” delimitează între capitalul de rang I şi capitalul de rangul II. Capitalul de nivel I îl reprezintă capitalul permanent, ce nu generează cheltuieli fixe obligatorii, respectiv: acţiunile, rezultatele reportate şi acţiunile preferenţiale nerăscumpărabile şi necumulative. Capitalul de nivel II este format din componente ale bilanţului ce includ obligaţii de capital care trebuie rambursate sau care conţin o cheltuială viitoare obligatorie, indiferent dacă veniturile vor fi, sau nu, disponibile. Un astfel de capital, limitat la 100% din capitalul de nivel I, cuprinde rezerve din reevaluarea activelor (în proporţie de 50%), provizioane generate şi rezerve generale pentru pierderi (a căror valoare nu poate depăşi 1,25% din valoarea activelor cărora le sunt aferente), instrumente de capital hibrid (cum ar fi acţiuni preferential cumulate recuperabile) şi datorii subordonate la termen (a căror valoare totală nu poate să depăşească 50% din capitalul de bază). O dată cu completările din 1996, Comitetul de la Basel a introdus conceptul de capital de nivel III pentru a permite băncilor să acopere o parte din riscurile de piaţă prin emisiuni de datorii subordonate pe termen scurt. Prin urmare, capitalul de nivel III este permis numai pentru a acoperi riscurile de piaţă care sunt generate de instrumentele de capitaluri proprii şi instrumentele purtătoare de dobândă cuprinse în registrul comercial. Condiţiile legale constituite în ceea ce priveşte capitalul de nivel III specifică faptul că acesta trebuie să aibă o scadenţă de cel puţin doi ani şi să facă obiectul unor prevederi prin care să se stipuleze că nici componenta de dobândă şi nici cea de capital nu trebuie plătite.

Al doilea pilon, „Ponderea riscului” stabilea cinci tipuri de risc pe baza cărora pot fi categorizate activele unei bănci: fără risc (creanţele în numerar provenind de la guverne sau bănci centrale exprimate şi finanţate în monedă naţională), cu risc scăzut – 20% (creanţele la bănci), cu risc moderat – 50% (ipoteci imobiliare), cu risc înalt – 100% (creanţele din sectorul privat, creanţe de la guverne sau bănci din afara Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică ce nu sunt exprimate în monedă naţională), iar ultima categorie include creanţele de la agenţiile din sectorul public intern care, în funcţie de banca centrală, pot avea o pondere de risc de 0%, 10%, 20% sau 50%.