Tehnici și instrumente de plată utilizatate în activitatea bancară

INTRODUCERE

Un moment important în desfășurarea schimburilor economice îl constituie încasarea contravalorii bunurilor economice care fac obiectul schimbului.

Realizarea încasării sumelor astfel rezultate se efectuează printr-o modalitate de plată sau de decontare convenită între parteneri și stipulată în contract, utilizând modalitătile de plată adecvate caracteristicilor schimbului.

Instrumentele de plată s-au diversificat continuu, odată cu mutatiile ce au avut loc în cadrul economiei și al perfectionării tehnicilor de transmitere a mesajelor.

În cadrul acestei lucrări sunt tratate modalităţile şi instrumentele de plată utilizate în activitatea bancară, lucrarea fiind structurată pe patru capitole.

În capitolul I am tratat istoria sistemului bancar din România, sistemul bancar după 1989, evoluţia sistemului bancar, funcţiile sistemului bancar, prezentarea Băncii Comerciale Române, modalităţi şi instrumente de plată oferite de bancă.

Capitolul al-II-lea cuprinde informaţii privind mecanismele de plaţi în perioada interbelică, evoluţia instrumentelor de plată, legislaţia aplicabilă instrumentelor de plată cât şi o prezentare detaliată a tuturor instrumentelor şi modalităţilor de plată utilizate în activitatea bancară.

În capitolul III, intitulat contabilitatea instrumentelor de plată utilizate în activitatea bancară, sunt prezentate operaţiile cele mai utilizate instrumente de plată fără numerar, acestea fiind: ordinul de plată, cecul, biletul la ordin, cambia, cardurile bancare, cecurile de călătorie. Tot în acest capitol am tratat şi contabilitatea operaţiunilor de casa deoarece acesta ocupă un loc important în activitatea bancară, beneficiind de reglementări şi structuri organizatorice şi operative importante.

Capitolul al-IV-lea cuprinde posibilitătile de utilizare a mijloacelor moderne de calcul în domeniul instrumentelor de plată utilizate în activitatea bancară. În acest capitol am tratat notiuni privind sistemul informational bancar și automatizarea operatiunilor bancare, cuprinzând cele două niveluri ale sistemului informational bancar cât și cele trei proceduri privind organizarea prelucrărilor informatice în cadrul sistemului informational bancar:

- procedura de început de zi;

- procedura destinată utilizatorilor în cursul unei zile;

- procedura de sfârşit de zi.

Pentru a exemplifica cât mai clar sistemul informational bancar am prezentat în cadrul acestui capitol și specificitatea sistemului informational al băncii studiate.

CAPITOLUL I. SISTEMUL BANCAR. PREZENTAREA BĂNCII COMERCIALE ROMÂNE.

1.1. Istoria sistemului bancar

Prima bancă comercială modernă s-a înfiinţat în Principatele Române în anul 1865 şi a funcţionat sub numele de Banca României. Banca era organizată ca societate comercială pe acţiuni cu un capital social subscris în valoare de 25.000.000 franci francezi. Banca României a fost înfiinţată, iniţial, ca bancă comercială şi bancă de emisiune de către investitorii englezi şi francezi care conduceau Banque Imperial Ottomane. După 4 ani, guvernul român a revocat monopolul de emisiune al Băncii României, în acest fel, instituţia continuând să funcţioneze ca bancă comercială privată până la lichidarea acesteia de către regimul comunist în anul 1948.

Procesul înfiinţării unui sistem bancar de tip modern a avut loc înainte de jumătatea celui de-al XIX lea secol şi a fost un proces lent până la înfiinţarea Băncii Naţionale a României la data de 17 aprilie 1880. În perioada 1866-1880, au fost înfiinţate trei instituţii de credit: Banca Creditul Rural (1873), Banca Creditul Urban (1874) şi Banca Comercială Marmorosch Blank&Co (1874).

Banca Naţională a României a fost înfiinţată la iniţiativa Partidului Liberal pentru a acorda credite a căror cerere era mare pe piaţă după războiul de independenţă (1877), precum şi pentru a asigura stabilitatea financiară a ţării. Banca Naţională a României a avut ca atribuţiune nu numai pe aceea de finanţator al statului şi emisiune bănească, dar şi pe aceea de a îndeplini funcţiunile unei bănci comerciale. În conformitate cu prevederile legii care a guvernat înfiinţarea sa, noua instituţie bancară era o societate pe acţiuni, cu capital aparţinând Guvernului României - aproximativ o treime din capitalul total - restul aparţinând acţionarilor.

În anul 1901, Banca Naţională a României a devenit o instituţie privată. Sub controlul Partidului Liberal, Banca Naţională a României a jucat un rol important în înfiinţarea sistemului bancar românesc de tip modern şi a contribuit la întărirea poziţiei economice a burgheziei române.

Progresul economic care a însoţit consolidarea statului român şi ajutorul acordat de către Banca Naţională a României au accelerat procesul de înfiinţare al băncilor comerciale private. Numărul băncilor comerciale a crescut de la 3 în anul 1880 la 215 în anul 1914. Dacă înfiinţarea Băncii Naţionale a României şi a instituţiilor de credit pe termen lung a fost realizată numai cu capital autohton, în schimb, capitalul străin a fost substanţial implicat în crearea noilor bănci comerciale private. Astfel, în anul 1914, instituţiile bancare germane, austriece, franceze, belgiene şi engleze deţineau 40 de procente din capitalul băncilor comerciale româneşti.

În ajunul primului război mondial, industria bancară românească se caracteriza printr-un nivel ridicat de concentrare, fiind dominată de 9 bănci comerciale conducătoare, numite „bănci mari româneşti”. În anul 1913, aceste bănci deţineau 70 de procente din totalul resurselor băncilor comerciale, în timp ce 188 de bănci mici şi mijlocii deţineau restul din totalul resurselor. Luând în considerare originea capitalului, componenţa grupului de „bănci mari româneşti” era următoarea: 4 bănci cu capital naţional (Banca Agricolă, Banca Comerţului de la Craiova, Banca Română de Scont, Banca Românească), 4 bănci cu capital străin (Banca Generală Română, Banca de Credit Românesc, Banca Comercială Română, Banca României), şi o bancă cu capital străin şi autohton (Banca Marmorosch Blank &Co).