Utilizarea metodologiei Value-at-Risk în gestionarea riscului de piață

INTRODUCERE

Value at Risk (VaR) este, în prezent, larg folositã în practica bancarã internationalã, în scopul mãsurãrii si diminuãrii efectelor negative aferente riscurilor de piatã.

Indicatorul Valoare la risc (VaR) a fost conceput în marile bănci americane, în anii ‘80, pe măsură ce piaţa produselor derivatelor s-a dezvoltat.

Apariţia produselor derivate a reprezentat o provocare pentru managementul

Riscului întrucât indicatorii tradiţionali de apreciere a riscului deveniseră neadecvaţi.

De exemplu, două contracte derivative cu aceeaşi valoare naţională puteau avea riscuri diferite. Prin intermediul VaR, băncile au dezvoltat un indicator general de apreciere a pierderii, care omogeniza riscul produselor financiare şi agrega riscul produselor unui portofoliu.

Istoria VaR este legatã de numele presedintelui Bãncii de Investitii J.P. Morgan, Dennis Weatherstone, care, în intentia de a evalua riscul total la care era expusã firma sa, le-a cerut angajatilor ca, în fiecare zi, la ora 16,30, sã îi prezinte un raport despre riscul firmei, împreunã cu o mãsurã de risc corespunzãtoare.

În urma cercetãrilor Departamentului RiskMetrics, condus de Till Guldiman, a

rezultat o mãsurã pentru risc care s-a popularizat prin denumirea de Value at Risc (VaR).

Succesul VaR s-a datorat si importantei care i-a fost atribuitã în Raportul Grupului celor 30 din 1993 si în amendamentul din 1996 al Acordului de la Basel, în care se recomandã bãncilor centrale sã foloseascã VaR ca mãsurã de determinare a limitei minime de capital necesarã unei bãnci comerciale pentru a-si acoperi riscul de piatã la care aceasta este expusã.(3)

I. Ce este Value-at-Risk?

VaR reprezintă o estimare maximă, cu o anunmită probabilitate, a nivelului pierderii valorii unui portofoliu la un orizont de timp stabilit.

Avantajele pe care estimarea valorii-la-risc le oferă rezidă din capacitatea sa de a exprima cantitativ, numeric, nivelul de risc al unui portofoliu la un moment dat precum şi cel al unei anumite poziţii deschise (în titluri ale pieţei de capita), de un agent economic, în speţă instituţie financiar-bancară. De aici, şi rolul său într-o alocare mai eficientă a capitalurilor de către bănci, în delimitarea riscului minim asumat de bănci ca unealtă în folosul băncilor centrale, precum şi ca instrument de măsurare a performanţelor. Există situaţii în istoria recentă a experienţei financiare în care implementarea unei metodologii VaR ar fi preîntâmpinat pierderi considerabile şi chiar falimente.

Cazul clasic este cel al Băncii Barings: Nick Leeson, şeful departamentului de trading al sucursalei din Singapore a Băncii Barings pierduse 100 de milioane de dolari din tranzacţiile efectuate cu opţiuni pe futures pe indicele bursier japonez Nikkei (a deschis poziţii short pe straddle sperând o volatilitate redusă a cursului contractelor futures) ca urmare a cutremurului din Kobe. Încercând să camufleze paguba şi să re-aducă cursul contractelor futures între bornele straddle-ului, traderul mizează pe creşterea pieţei contractelor futures mărindu-şi poziţia şi implicit expunerea băncii sale la riscul de piaţă. De altfel, el chiar înceracă să influenţeze piaţa prin achiziţii masive de contracte futures. Piaţa nu a reacţionat în sensul dorit de el, continuându-şi trendul descendent. Finalul a fost acela că banca a întregistrat pierderi de 800 de milioane de dolari în doar o săptămână, fapt ce a aruncat-o în incapacitate de plăţi şi deci în faliment. Dacă ar fi existat un sistem VaR centralizat, care să funcţioneze în timp real, atunci managementul superior ar fi aflat imediat de riscul considerabil la care agentul său din Singapore expusese portofoliul băncii şi implicit s-ar fi luat din timp măsurile necesare diminuării sale şi preveniri falimentului.