Igiena apei

Apa este un element de constituţie esenţial şi majoritar al materiei vii, care asigură desfăşurarea tuturor proceselor vitale. Se afirmă în acest sens, nu fără temei, că toate vieţuitoarele, trăiesc în apă sau sunt permanent scăldate într-un mediu hidric.

In afară de acest rol direct determinant, apa, prin circuitul ei în natură, generează fenomenele meteorologice, tipurile de climă, procesele biologice din sol, care asigură circuitul materiei în natură, legătura dintre sol şi plante. Se asigură, astfel, hrana vietuitoarelor şi calitatea aerului atmosferic.

De asemenea, apa este un element de purificare a mediului, o sursă de energie şi o cale de transport.

SURSELE DE APĂ

Pe ansamblul economiei se folosesc toate sursele de apă dulce existente, respectiv: meteorică, de suprafaţă şi subterană. Aceste surse se caracterizează prin apă de calitate diferită, care se încadrează mai mult sau mai puţin în prevederile privind condiţiile de potabilitate a apei.

APA METEORICĂ

Apa meteorică îşi are originea în precipitaţiile atmosferice, care se formează prin condensarea sau sublimarea vaporilor de apă pe "nuclee de condensare", suferind astfel o primă poluare.

Precipitaţiile în căderea lor spre sol înregistrează o a doua poluare, prin "spălarea" atmosferei de pulberi şi microorganisme şi dizolvarea gazelor adăugate, care este cu atât mai puternică cu cât atmosfera este mai poluată.

Astfel, dacă în zonele apreciate ca nepoluate precipitaţiile conţin 20-40 cm3 aer dizolvat/l (oxigen 64,5%, azot 33,5%, 1,75 C02 şi urme de amoniac, ozon, oxizi ai azotului etc), în zonele poluate, în funcţie de specific, pot conţine cantităţi crescute de pulberi, gaze toxice (amoniac, dioxid de sulf şi azot), acizi (azotic, azotos, sulfuric etc.) şi microorganisme.

Apa meteorică conţine puţini ioni minerali, motiv pentru care are un gust fad.

Duritatea şi încărcătura microbiologică a apei meteorice scade o dată cu prelungirea timpului de cădere a precipitaţiilor.

în contact cu solul, apa meteorică suferă o a treia etapă de poluare, încărcându-se şi mai mult cu diverse substanţe şi microorganisme.

APA DE SUPRAFAŢĂ

Apele de suprafaţă îşi au originea în apele din precipitaţii şi în cele subterane care ajung la suprafaţa solului. Sunt de trei feluri: curgătoare, stătătoare şi stagnante.

Apele curgătoare, după durată, sunt permanente (râuri, fluvii), intermitente (pâraie, torente) şi accidentale (viituri). Dintre acestea, torenţii şi viiturile nu au albie permanentă.

Debitul apelor curgătoare variază, în funcţie de nivelul precipitaţiilor. Maximele se înregistrează primăvara, iar minimele vara şi iarna.

Proprietăţile apelor curgătoare variază de la izvor spre vărsare, fiind dependente de debit, fenomenele meteorologice, natura terenului şi sursele de poluare.

Astfel, temperatura apei variază între 0-25°C sau chiar mai mult, în funcţie de anotimp.

Turbiditatea (cantitatea de suspensii) creşte o dată cu debitul, viteza de curgere şi cantitatea de precipitaţii.

Mineralizarea este mai mare ca la apele meteorice, dar mai mică ca a apelor subterane.

Conţinutul în substanţe organice şi microorganisme este determinat de cantitatea de ape reziduale colectate sau de alte impurificări organice din alte surse. Apele curgătoare, cu excepţia celor de munte, în afara perioadelor cu precipitaţii, în general nu pot fi folosite ca surse de apă potabilă, decât după ce sunt supuse unor procese complexe de prelucrare. Se folosesc curent pentru irigaţii.

în cadrul apelor curgătoare sunt încadrate şi canalele artificiale, al căror conţinut provine din apele curgătoare. Au aceleaşi caracteristici ca şi apele din care provin şi pot fi folosite ca şi acestea, pentru consum, după prelucrare sau ca ape pentru irigare.

Apele stătătoare sunt reprezentate de acumulări naturale sau artificiale de apă, care au loc în depresiuni ale scoarţei (mări şi oceane) sau în amenajări construite de om, formând lacuri şi acumulări artificiale.

Lacurile se formează din ape meteorice, de izvor sau curgătoare.

Calitatea apei din lacuri este dependentă de aceea a sursei din care provin. Este mai bună dacă provine din izvoare, ape de munte şi deal. Calitatea scade spre şes. în general, calitatea apei de lac este superioară celei a apelor curgătoare.

Temperatura variază între aceleaşi limite ca a apelor de suprafaţă, dar turbiditatea, mineralizarea, substanţele organice şi microorganismele sunt mai reduse ca în apele curgătoare, datorită gradului superior de diluţie şi fenomenelor mai intense de autoepurare.

In lacurile puţin adânci, dezvoltarea luxuriantă a fito şi zooplanctonului induce modificări puternice ale gustului, mirosului şi a altor parametri ai apei.

Acumulările artificiale conţin apă cu calităţi superioare apei din lacuri, datorită curăţării periodice a albiei şi malurilor.

Lacurile şi acumulările artificiale pot fi folosite ca sursă de apă potabilă, cu condiţia ca aceasta să fie supusă unor procese de prelucrare.

Mările şi oceanele nu pot fi folosite ca surse de apă potabilă, decât în măsura în care apa acestora este desalinizată.

Ape stagnante - bălţile şi mlaştinile - sunt acumulări de ape meteorice în depresiuni ale scoarţei cu adâncimi reduse (1-3 m).

Apa din bălţi şi mlaştini, datorită adâncimii reduse şi a lipsei de împrospătare continuă, oferă condiţii optime de dezvoltare a planctonului, fapt care îi alterează calitatea prin conţinutul ridicat de substanţe organice, microorganisme şi organisme.

In acest tip de ape au loc puternice procese de descompunere şi putrefacţie, din care rezultă produşi care imprimă gust şi miros neplăcut, precum şi culoare acesteia. Apele stagnante, datorită parametrilor menţionaţi, nu se pretează consumului ca atare sau prelucrării în vederea acestui scop.