Metode de Conservare a Germoplasmei

I. Consideraţii generale

În ultimele decenii s-au constatat creşteri îngrijorătoare ale numărului de specii dispărute sau ameninţate cu dispariţia din flora Terrei, fenomen generat de diferite presiuni exercitate asupra ecotopului lor originar. Defrişări, drenări, poluarea apei, aerului, a solului etc. au făcut ca speciile să scadă sub pragul biologic al posibilităţilor lor de regenerare.

Rezervele uriaşe de specii spontane l-au făcut pe om să nu se gândească nici o clipă că aceste bogăţii ar putea dispărea, de cele mai multe ori ca urmare a intervenţiei sale nesăbuite.

În momentul de faţă flora României se găseşte în bună măsură în faţa unei situaţii problematice, ca de altfel flora multor locuri de pe glob. Numeroase specii sunt ameninţate cu dispariţia, altele devin tot mai rare, biodiversitatea este ameninţată. Se cere reactualizarea listelor roşii cuprinzând specii periclitate, dar şi cercetări pentru conservarea lor, care să fie susţinute de programe de conservare şi protejare, eventual de repopulare a arealelor în care îşi au originea.

Problema conservării unor specii considerate rare, vulnerabile sau periclitate, şi a endemismelor constituie o preocupare de bază pentru unele institute de cercetare din Europa şi din lume, preocupare susţinută printr-o serie de programe de conservare şi de protejare a acestor specii, pe plan naţional sau chiar internaţional.

Dintre măsurile de conservare, în afară de strategiile conservării in situ, a speciilor vulnerabile, reprezintă o preocupare de mare interes biotehnologiile şi, în mod deosebit, programarea lor in vitro în scopul obţinerii unui număr mare de plante, în vederea repopulării zonelor unde acestea sunt rare şi în pericol. Această tehnică de înmulţire a materialului vegetal prezintă multiple avantaje şi poate sprijini semnificativ domeniul conservării regnului vegetal .

Termenul de conservare a fost introdus în limbajul ştiinţific încă din 1907, de către primul director al serviciilor forestiere din S.U.A.

În prezent, termenul de conservare se regăseşte în sintagmele Biologia conservării şi Ecologia conservării şi desemnează ştiinţa care studiază protejarea diversităţii biologice .

II. Conservarea in vitro

Orice metodă de conservare, de stocare a materialului vegetal, presupune o stopare, pentru un anumit timp a proceselor vitale, în aşa fel ca să nu fie afectată capacitatea de regenerare a materialului vegetal, atunci când nevoile o cer. Evoluţia plantulelor regenerate in vitro poate fi influenţată de compoziţia mediului de cultură, de condiţiile ambientale create în camera de creştere, iar interacţiunea acestora cu genotipul constituie o sursă importantă de variaţie. În mod obişnuit culturile trebuie subcultivate pe mediu proaspăt, de multiplicare, în 2-2,5 luni. Scopul conservării in vitro este cel de a reduce creşterea,permiţând, astfel, prelungirea duratei dintre două subculturi. În cele mai multe cazuri,pentru a obţine o limitare a creşterii plantulelor, este necesară reducerea temperaturilor în camera de creştere şi/sau modificarea mediilor de cultură.

Pentru ca un sistem de conservare să fie eficient trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

• Abilitatea de a minimiza creşterea şi dezvoltarea plantelor in vitro prin mărirea intervalului dintre subcultivări,

• Să fie menţinută viabilitatea materialului stocat şi conservarea stabilităţii genetice,

• Să menţină potenţialul de dezvoltare şi adaptare a materialului biologic conservat când este adus în condiţii fiziologice naturale.

Pentru a asigura o mai mare diversitate genetică a populaţiilor speciilor conservate este necesar ca recoltarea probelor să se realizeze din zone diferite, din subpopulaţii diferite. De asemenea, este important ca probele să fie analizate separat, în funcţie de caracteristicile habitatului de origine, în vederea conservării genetice a populaţiilor respective .