Nevertebrate din Olt

Poeţi si scriitori despre Olt

Dintre toate râurile tarii noastre, Oltul a fost poate cel mai mult cântat şi slăvit de pana poeţilor şi scriitorilor. Aceasta vădita îmbrăţişare de care s-a bucurat este datorita desigur ,unei împrejurări geografice pe care nu o întâlnim la celelalte râuri.

Izvorând din Carpaţii Răsăriteni, purtându-şi apele pe pământul Transilvaniei, şi trecând apoi, înainte de a se vărsa în Dunăre, în regiunea de la sud de Carpaţi, Oltul este singurul râu care străbate cele mai multe dintre marile unităţi geografice ale pământului românesc. Nu este de aceea de mirare că , datorită tocmai acestei varietăţi a formelor de relief, care se întâlnesc de-a lungul cursului său, el simbolizează parcă unitatea de monolit a pământului şi poporului nostru.

Poeţi şi scriitori cunoscuţi l-au personificat în splendide creaţii, rămase clasice în literatura noastră naţională, cum sunt acelea ale lui B. Văcărescu, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, O. Goga, şi mai recent G. Bogza, fără să mai vorbim de bogăţia folclorului din care nu lipsesc nici legendele, multe dintre ele pline de farmec şi înţelepciune. Una dintre acestea este “Mureşul şi Oltul” pe care ne-a făcut-o cunoscută G. Coşbuc. Deosebit însă de creaţiile populare, multe şi variate, unele opere inspirate de acest minunat râu, au rămas nemuritoare în bogata noastră istorie literară. Gr.Alexandrescu, de pildă, ne-a lăsat poezia “Umbra lui Mircea la Cozia” pe care a scris-o chiar în faţa locului, într-o seară când contempla din turnul mănăstirii, unde se afla mormântul marelui domnitor, cadrul impunător în care este ea situată.

Între 1939şi 1940 scriitorul Geo Bogza a realizat unul din cele mai frumoase reportaje artistice in opera “Cartea Oltului”. Scriitorul îşi imaginează, în chip foarte sugestiv, tot parcursul râului. Autorul asistă ca martor la locul de unde izvorăşte râul :”norii adunaţi deasupra muntelui se transformă apoi într-un torent de apă care va deveni într-o zi Oltul.” Vede “când începe să urce murmurul Oltului”, aude “cântecul său, un cântec subţire, un cântec subţire, un susur viu şi cristalin, plin de o imensă naivitate ,atât de firavă este apariţia sa în lume, din craniu de calcar al Hăşmaşului”. De cum porneşte la vale, Oltul începe să coboare şi în acelaşi timp să urce “treptele vieţii”. Trece peste Munţii Harghita, prin Ţara Bârsei, prin Munţii Perşani, Ţara Făgăraşului -“ un vast laborator de poezie populară”, după care “îl aşteaptă o câmpie mare şi apoi sfârşitul”.

În câmpie totul este monoton, şi arşiţa, şi liniştea, şi glasul apelor “în şoapte uşoare”, abia auzite, al căror mesaj este impecabil. Albia nu mai poartă stânci şi nici pietrişuri, ci nisipuri. Ele “vestesc Oltului sfârşitul, reîntoarcerea sa în cosmos”. Spre câmpie “Oltul coboară liniştit, trăindu-şi cea din urmă oră a vieţii”. Ceea ce odată a fost egal cu înălţimea Hăşmaşului, acum nu mai reprezintă decât câţiva centimetri deasupra lui zero. E sfârşitul Aici se întâlnesc aluviunile Oltului cu cele ale Dunării. Moartea Oltului este o moarte înţeleaptă, el trecând prin foarte multe bucurii şi amărăciuni ale vieţii. Pătrunzând în vâltoarea marelui fluviu, apele Oltului “se duc pe alte tărâmuri ca pe sub bolta imensă a unui nou univers”. Din tot ce a fost “nici numele nu i se mai ştie acum”. Şi astfel Oltul încetează să mai existe.