Stilurile de Conducere

Introducere

Conducerea este un element esenţial al vieţii, factorul cheie, strategic în eficientizarea organizaţiilor. Toată viaţa facem parte dintr-o organizaţie, drept urmare necesitatea organizării şi conducerii muncii într-o organizaţie este o necesitate obiectivă.

Succesul organizaţiilor secolului XXI va depinde în cea mai mare parte de căutarea, descoperirea şi folosirea eficientă a conducătorilor talentaţi, respectiv a acelor persoane imaginative, pline de curiozitate, perseverenţă, muncitoare, centrate pe idei, multi-calificate, capabile de a încuraja diversitatea, atente la provocările mediului, cu disponibilitatea permanentă de a transforma viziunea în realitate.

Stilul de conducere reflectă modul în care conducătorii îşi exercită atribuţiile ce le revin, rolul pe care îl au în organizarea şi conducerea muncii, în antrenarea şi stimularea subordonaţilor în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite. Aceasta este, de fapt, felul propriu de a fi, de a se comporta şi de a acţiona al conducătorului.

Cunoaşterea şi evaluarea stilurilor de conducere prezintă o importanţă deosebită, mai ales, pentru eficienţa conducerii.

Viaţa este dominată de problemele imediate, deci viitorul se diminuează ca importanţă aparentă deoarece nu mai este timp pentru a se ocupa de el. Conducătorii cu interese înguste pentru lecturi, tehnici, afaceri etc., nu mai acordă atenţie noului, schimbării, deci, pe termen lung vor deveni “morţi profesional”.

S-a demonstrat şi psihologic că pe măsură ce stăpânim mai bine atribuţiile postului şi îmbătrânim, se produce o atrofiere a abilităţilor de conducere. De reţinut că învăţarea, cunoaşterea, inovaţia, nu reprezintă numai apanajul exclusiv al managerilor, şefilor, ci al tuturor participanţilor.

Tema abordată în acest referat este “Stilurile de conducere” si este structurată pe trei capitole, fiecare capitol fiind structurat pe subcapitole.

Partea teoretică defineşte noţiunile generale despre stilurile de conducere, importanţa cunoaşterii şi evaluării a acestora, factorii care generează sau influenţează stilurile de conducere, precum şi clasificarea stilurilor de conducere după lucrările lui K.Lewin, R. Likert, respectiv W.J. Reddin, precum şi clasificarea acestora în funcţie de anumite criterii.

În partea aplicativă - studiu de caz- am analizat stilul de conducere ce se practică la nivelul SC McDonald’s SRL din Sibiu.

Capitolul I

Noţiuni generale despre stilurile de conducere

1.1. Definirea stilului de conducere

Stilul de conducere reprezintă felul în care un conducător îşi desfăşoară activitatea, înţelegând prin aceasta trăsăturile particulare ale stilului său de muncă şi este un factor care influenţează în mare măsură productivitatea şi eficienţa grupului pe care îl conduce, indiferent dacă ne referim la o organizaţie în ansamblul său sau doar la o parte a acesteia, la un departament, de exemplu. Un conducător care este deschis, corect, adaptabil, sociabil, dinamic şi sigur pe sine, un profesionist, fără a fi îngâmfat, exigent dar nu intolerant şi care ştie să transforme aceste trăsături de caracter în adevarate fundamente ale unui stil comportamental în relaţiile sale pe plan profesional va avea mai mult succes şi va fi mai eficient decât un conducător cu trăsături diametral opuse.

Au existat, de-a lungul timpului, mai multe încercări de a defini şi teoretiza acest concept, fiecare dintre acestea fiind fundamentate pe anumite elemente componente ale acestuia pe care diverşii autori le considerau ca fiind relevante. Procesul acesta de conceptualizare a fost, la rândul său, îngreunat de doi factori. Un prim factor a fost reprezentat de faptul că anumiţi autori au subliniat necesitatea operării unei distincţii între "tipuri de conducere" şi "stiluri de conducere", concepte care iniţial fuseseră tratate nediscriminat, ca fiind expresii sinonime. Această opinie a fost susţinută de concepţia conform căreia tipul de conducere este partea fundamentală, alcatuită din totalitatea cunoştinţelor şi aptitudinilor necesare conducerii, iar stilul de conducere ar fi forma de manifestare a tuturor acestor elemente. În acest sens, autorul francez Olivier Gelinier afirmă în lucrarea sa "Direction participative par objectifs"(1968) că legătura dintre stil şi tip de conducere se aseamană cu un aisberg: partea vizibila a acestuia, însemnând în fapt o treime din întreg, reprezintă stilul, iar restul de două treimi, care nu sunt vizibile, reprezintă tipul de conducere.

Al doilea factor care a îngreunat procesul de definire a conceptului de "stil de conducere" este reprezentat de faptul că, după cum am precizat şi mai devreme, autorii care au tratat acest subiect au avut abordări foarte diferite, bazându-şi discursul argumentativ pe ipoteze diametral opuse. În acest sens, putem sublinia două tendinţe principale care s-au manifestat: prima dintre acestea considera stilul de conducere ca fiind acelaşi lucru cu comportamentul conducătorului, iar cea de-a doua susţine exact opusul, respectiv că stilul de conducere este complet separat de trăsăturile de comportament.