Strategii de conservare a biodiversității

INTRODUCERE

Necesitatea conservării biodiversității este o datorie, a noastră a tuturor deoarece comunitățile umane nu pot trăi și nu se pot dezvolta în afara și independent de ecosistemele naturale. Salvarea naturii înseamnă salvarea speciei umane. Mediul natural și mediul creat de om, sunt indispensabile evoluției omului și în primul rând supraviețuirii lui. Astăzi, omenirea se află la un moment de răscruce, privind decizia în ce privește soarta Terrei și a fiecărei specii, de rezolvare a contradicției dintre dezvoltarea societăților umane și conservarea naturii.

Necesitatea protecției naturii reprezintă o preocupare a oamenilor de știință din țară și lume. Acest fapt este dovedit și prin acordurile, tratatele și programele, la care și România este parte. Un exemplu concret îl reprezintă Principiul 2 al Conferinței Națiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător, ținută la Stockholm în anul 1972: ,,Resursele naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora și fauna, și în special eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale, trebuie să fie apărate în interesul generațiilor prezente și viitoare printr-o planificare sau administrare atentă, în funcție de nevoi,,.

Cele 26 de principii ale Conferinței de la Stockholm, au fost reluate și completate în cadrul Conferinței mondiale O.N.U. pentru Mediu și Dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992. Principiile enunțate în Conferință, pot constitui baza unei teorii a acestui domeniu de protecție a naturii și a unui sistem de axiome necesar elaborării teoriei protecției mediului. Lecturarea acestor principii ne dezvăluie, în același timp, și principalele abordări ale obiectului ocrotirii naturii și cauzele potențialelor dezechilibre ale ecosistemelor naturale. Din majoritatea acestora, se desprinde cu pregnanță conservarea naturii, a componentelor ei biotice și abiotice. Ocrotirea acestora nu este dictată de un sentiment excentric al unor iubitori ai naturii, ci de considerente de ordin istorico-biologic, cultural-științific, socio-economic, igienico-sanitar, geo-climatic etc.

CAPITOLUL I

BIODIVERSITATEA

1. 1 Conceptul de biodiversitate

Conceptul de diversitate se referă la varietatea componentelor unui sistem, fiind o măsură a heterogenității acestuia.

În prezent nu există o viziune unitară asupra conceptului de biodiversitate. Acest concept poate fi grupat în două categorii:

- în sens restrâns, conceptul de biodiversitate desemnează diversitatea speciilor (“bogăția în specii”) și a taxonilor de rang superior din cadrul ierarhiei taxonomice;

- în sens larg, biodiversitatea poate fi definită ca întreaga variabilitate a organismelor vii și a habitatelor acestora. Astfel, se disting patru componente ierarhice ale biodiversității: diversitatea genetică (variabilitatea intraspecifică), diversitatea specifică, diversitatea ecosistemelor și diversitatea antropică.

Diversitatea genetică se referă la variabilitatea intraspecifică și reprezintă fundamentul procesului evolutiv.

Diversitatea specifică se referă la varietatea speciilor la nivel local (biocenoză), regional (regiune biogeografică) sau global (biosferă).

Diversitatea ecosistemică este nivelul la care au loc procesele evolutive, pe lângă viu, aceasta include și componenta nevie - biotopul.

Diversitatea antropică sau etnoculturală se referă la diversitatea etnică, culturală și lingvistică a comunităților umane. Unii autori consideră diversitatea antropică ca fiind o componentă a biodiversității, care trebuie tratată separat datorită complexității și importanței sistemului socio-economic ca și componentă a ecosferei.

Semnificația restrânsă a conceptului de biodiversitate nu este adecvată, mai ales atunci când se pune problema elaborării strategiilor de conservare a biodiversității, deoarece experiența a demonstrat că măsurile de conservare sunt eficiente doar atunci când se ține seama de funcționarea sistemelor ecologice și nu doar de menținerea unei specii într-un anumit areal, de asemenea, în mod obiectiv, viul nu poate fi separat de biotopul său. Se impune, deci, extinderea conceptului de biodiversitate de la diversitatea taxonomică și la diversitatea unităților structurale și funcționale ale ecosferei (incluzând și sistemele socio- economice: diversitatea capitalului social, cultural și fizic-construit).

Astfel, biodiversitatea trebuie analizată și cuantificată în următoarele planuri:

- diversitatea sistemelor ecologice, aceasta reflectă diversitatea sistemelor biologice supraindividuale (populații, biocenoze, complexe de biocenoze, biosfera) precum și diversitatea habitatelor;

- diversitatea sistemelor biologice cu rang de specie și a taxonilor din cadrul ierarhiei taxonomice - biodiversitatea în sens restrâns;

- diversitatea structurii genetice a populațiilor;

- diversitatea antropică.

Unii autori consideră că formularea “diversitatea sistemelor biologice și ecologice” ar fi mai potrivită pentru a acoperi sensul larg al termenului de “biodiversitate”. În literatura de specialitate, pentru desemnarea biodiversității în sens larg se mai folosește termenul de “ecodiversitate” pe care îl considerăm adecvat.