Studiu asupra Dinamicii unor Aeroalergeni Fungici în Sezonul Estival

INTRODUCERE

Ciupercile reprezintă un grup numeros, cu 80060 specii (Kirk si colab., 2001) şi divers de organisme care au un mod unic de viată. Ele sunt lipsite de pigmenţi asimilatori şi duc o viată heterotrofă (saprofită sau parazită).

Ciupercile saprofite obţin substanţele necesare vieţii, prin descompunerea materiei organice moarte şi au un rol foarte important în circuitul substanţelor în natură.

Numeroase ciuperci sunt parazite pe plante, animale şi om. Acestea explică importanţa practică a studierii şi cunoaşterii lor. Din totalul de boli cunoscute la plantele cultivate şi spontane, micozele reprezintă numărul cel mai mare (Parvu, 1996).

1. NOŢIUNI DE MORFOLOGIE A CIUPERCILOR

Cu toată marea lor diversitate specifică, majoritatea fungilor prezintă câteva trăsături comune, precum structura miceliului, modul de înmulţire şi modul de viaţă.

Aparatul vegetativ (talul) al ciupercilor este denumit miceliu, este lipsit de clorofilă şi este constituit dintr-o singură celulă (tal unicelular) sau mai multe celule (tal pluricelular).

La ciupercile inferioare, miceliul este un plasmodiu. Acesta este lipsit de perete celular şi este constituit din membrana plasmatică, citoplasmă şi nuclei. Numeroase ciuperci au miceliul format din hife (unicelulare sau pluricelulare) acoperite de perete celular. Miceliul unicelular ramificat, neseptat şi plurinucleat poartă denumirea de sifonoplast. La unele ciuperci, miceliul este unicelular, de tip dermatoplast (Fig. 1).

Cele mai multe ciuperci au miceliul alcătuit din hife filamentoase, septate, ramificate şi pluricelulare. Acest miceliu poate fi primar şi secundar.

Miceliul primar este alcătuit din hife pluricelulare care conţin câte un nucleu haploid (n) în fiecare celulă, iar miceliu secundar (dicariotic) câte doi nuclei haploizi.

La cele mai evoluate ciuperci (Basidiomycota), pe lângă miceliul primar şi secundar, se întâlneşte şi miceliul terţiar, care ia parte la formarea bazidiocarpilor (carpozoamele, bazidiofructelor). Acest miceliu este alcătuit din celule binucleate precum miceliul secundar, de care se deosebeşte printr-o structură anatomo-histologică aparte.

Miceliul primar şi miceliul secundar (Fig. 1) se deosebesc între ele şi în ceea ce priveşte structura septului hifei, care este simplu la ciupercile ascomicete şi mai complex (sept dolipor) la ciupecile bazidiomicete.

Hifele miceliene pot fi independente sau împletite şi dau naştere la structuri foarte diferite, cu roluri multiple în viaţa ciupercilor.

Miceliul ciupercilor saprofite se dezvoltă în interiorul substratului organic mort şi produce la suprafaţă carpozoame (bazidiocarpi), care au forme şi mărimi diferite.

Ciupercile parazite se dezvoltă în interiorul ţesuturilor vii(intracelular şi/sau intercelular) sau la suprafaţa lor. În funcţie de aceasta, miceliul poate fi extern (ectofit) la speciile ectoparazite şi intern (endofit), la speciile endoparazite.

Carpozomele (bazidiocarpii, corpurile sporifere) sunt denumite şi carpofori. Ele sunt cunoscute sub denumirea populară de ciuperca şi sunt alcătuite din miceliu terţiar care formează ţesuturi false sau plectenchimuri,

La ciupercile Basidiomycota, carpozoamele au forme foarte variate, precum : crustă, consolă, pălărie şi picior, tubercul, tufă, sferă, cupă şi altele.

Părţile componente ale carpozomului. Structura cea mai complexă a bazidiocarpului se întâlneşte la ciupercile din ordinul Agaricales, care au carpozomul format din pălărie (pilecus) şi picior sau stipes (Fig. 2). Pălăria poate avea dimensiuni diferite, de la câţiva mm pana la 0.50 m, în raport de specie. Forma, culoarea, aspectul şi marginea pălăriei constituie criterii care servesc la determinare (Eliade si Toma, 1977).

Piciorul ciupercilor are forme, dimensiuni şi culori foarte variate ; unele specii au carpozomul sesil (fără picior). Inserţia piciorului la pălărie poate fi diferită (centrală, marginală, excentrică).

La unele specii, pălăria este acoperită de solzi, iar piciorul este învelit, parţial, de volvă. Solzii de pe pălărie şi volvă provin dintr-o membrană denumitaă văl universal. De asemenea, carpozoamele unor specii prezintă inel pe picior şi cortină pe marginea pălăriei (Fig. 2), care provin dintr-o membrană denumită văl parţial. Iniţial, această membrană protejează regiunea himenială.

Pălăria este formată din pieliţă (cuticulă), carne (tramă) şi regiunea himenială (himenofor). Pieliţa pălăriei are o structură diferită de cea a tramei, în raport de specie.

Carnea (trama) este partea fundamentală a carpozomului şi prezintă caractere morfologice (culoare, gust, consistenţă şi altele) importante, pentru determinarea specilor. Se găseşte în pălărie, dar şi în picior, când acesta există.