Studiul variabilității proteinelor serice și a fracțiunilor acestora prin electroforeză și imunoelectroforză

INTRODUCERE

Patologia hepatică se bucură în ultimii ani de un interes deosebit pe toate meridianele, pe de o parte datorită frecvenţei în creştere a bolilor de ficat şi pe de altă parte, progreselor remarcabile care s-au făcut în cunoaşterea fiziopatologiei hepatice.

În ţara noastră se înregistrează anual aproximativ 55.000 cazuri noi de hepatită virală, 122.000 de cazuri cronice la care se mai adaugă 200.000 de cazuri anicterigene rămase nedescoperite având un potenţial epidemiologic crescut.

La baza întelegerii fiziopatologiei acestor maladii stau incontestabil achiziţiile în domeniul ultrastructurii hepatocitului a histiochimiei acestuia, a celor de imunologie şi imunochimie, dar mai ales lărgirea bateriei de investigaţie biochimică a acestui organ cheie în metabolism pe toate palierele metabolice, noile achiziţii permiţând abordarea unor aspecte inedite.

Afectarea sintezei şi degradării proteice hepatice în aceste maladii angrenează întreg metabolismul intermediar cu consecinţe de diverse grade asupra hepatocitului determinând afectarea majorităţii organitelor acestuia de la mitocondrie la lizozomi.

Consecinţa afectării sferei tisulare va fi o creştere a concentraţiei de enzime în sectorul umoral şi a altor parametri biochimici adiacenţi, fapt ce va aduce un dublu serviciu patologiei: prima cea a diagnosticării diverselor afectări hepatice, în faze incipiente îndeosebi, dar mai ales în urmărirea eficacităţii terapiei şi evoluţiei formelor cronice.

Lezarea paralelă a mezenchimului, cât şi a parenchimului hepatic modifică dinamica enzimatică putându-se stabili cu precizie, prin diferite rapoarte ale valorilor enzimelor, diagnosticul, tipul şi gradul afectării.

Implicarea metabolismului protidic în lezarea hepatocitului fac ca investigaţiile biochimice să se concentreze pe acest palier, prin acestea apreciindu-se dezechilibrul proteic determinat de creşterea globulinelor şi schimbarea raportului albumină/globulină cât şi gradul leziunii hepatice după valoarea aminotransferazelor sferice.

Investigaţia cu valoare diagnostică şi predictivă în hepatopatii rămâne electroforeza, metodă fizico-chimică de analiză care permite separarea fracţiunilor proteice. În acest context lucrarea noastră îşi propune a analiza pe un număr de subiecţi normali variabilitatea proteinelor serice totale precum şi a fracţiunilor acestora (albumine, α1, α2, β şi γ globuline) cât şi în unele hepatopatii.

CAPITOLUL I

PROTEINELE PLASMATICE

1.1 GENERALITĂŢI

Plasma sanguină conţine un număr important de proteine, cu proprietăţi fizico-chimice şi funcţionale diferite. Ansamblul tuturor acestor proteine formează ceea ce numim proteinemia, a cărei valoare este de 7-8g %ml. de plasmă.

Proteinele plasmatice pot fi împărţite în trei mari categorii şi anume: albumine (4-5,5%), globuline (1,5-3,5%) şi fibrinogen (0,2-0,4%).

Raportul albumine/globuline este de 1,5-2. Această împărţire relativ arbitrară, care are la baza metoda de precipitare cu soluţia saturată de sulfat de amoniu, este departe de a caracteriza heterogenitatea proteinelor plasmatice. Prin metode funcţionare a diferitelor componente ale plasmei sanguine, cum ar fi electroforeza, imunoelectroforeza, ultracentrifugarea, cromatografia pe coloană de schimburi de ioni s-a demonstrat complexitatea şi heterogenitatea proteinelor plasmatice.

Se cunosc cel puţin 7 categorii de proteine plasmatice : albumine, globuline, fibrinogen, lipoproteine, glicoproteine, imunoproteine, metaloproteine, la care se mai adaugă proteinenzimele. Parte din aceste proteine aparţin holoproteinelor (de exemplu albuminele), iar altele heteroproteinelor (de exemplu glicoproteinele, metaloproteinele, etc.).

Fiziologic, proteinele plasmatice reprezintă suportul material al majorităţii funcţiunilor plasmei ca : funcţia de rezervă de aminoacizi, funcţia de transport al lipidelor, glucidelor, hormonilor, diferitelor substanţe minerale (Fe, Cu, Ca, etc.) şi a substanţelor medicamentoase : menţinerea echilibrului acido-bazic, menţinerea în limite restrânse a presiunii coloidosmotice, activitatea catalitică (coagularea, fibrinoliza, şi legată de aceasta hemostaza fiziologică), menţinerea unei valori constante: funcţia imunitară şi bactericidă, etc.

Din punct de vedere fiziopatologic şi clinic, proteinele plasmatice prezintă o importanţă deosebită, întrucât ele participă prin modificări cantitative şi calitative într-un număr considerabil de afecţiuni de patogenie şi etiologie.