Creșterea economică

Situația macroeconomică a unei națiuni nu poate fi caracterizată numai prin condițiile de echilibru al economiei sale, ci îndeosebi prin nivelul și rata creșterii produsului intern brut sau a venitului național, total și pe locuitor. Acestea stau la baza asigurării resurselor atât pentru ridicarea standardului de viață al oamenilor, cât și pentru progresul general al țării, pentru așezarea sau încadrarea ei onorabilă în economia mondială.

Creșterea economică este denumirea modernă dată unei probleme economice mai vechi, care are cam aceeași vârstă ca și știința economică, respectiv sporirea avuției națiunilor.

Literatura economică scrisă pe tema creșterii economice a dobândit în ultimii ani proporții considerabile. Economistul francez Gaston Leduc afirma în prefața la lucrarea lui Arthur Lewis că ,,numărul publicațiilor recente cu privire la creșterea și dezvoltarea economică ține de ordinul de mărime al zecilor de mii, dar ceea ce putem confirma este imposibilitatea absolută pentru un singur cititor de a absorbi o literatură care a început dintr-odată să se reverse în valuri asupra noastră”.

Unii din economiști consideră creșterea economică ca fiind scopul esențial al științei economice, iar alții văd în teoria creșterii economice o disciplină științifică autonomă, cu un vast și complex domeniu de cercetare.

Un barometru semnificativ pentru identificarea importanței reale a problematicii creșterii economice îl constituie și prezența ei în centru atenției organismelor naționale și internaționale specializate pe aceste probleme. Astfel, cel de-al V-lea Congres al Asociației Internaționale a Economiștilor care a avut loc în anul 1977, la Tokyo, a avut ca tematică ,,Creșterea economică și resursele ei” .

Principalele blocuri economice ale lumii sunt: SUA, Japonia și China - își susțin ritmul de dezvoltare prin productivitatea capitalului.

Fiecare dintre aceste zone de dezvoltare are însă propria „rețetă” de combinare a capitalului uman cu cel financiar și fizic, iar fiecare dintre aceste tipuri de capital a fost afectat în mod diferit de criza economică și financiară.

Ceea ce este esențial de reținut este că productivitatea capitalului financiar în statele dezvoltate va rămâne la niveluri reduse, pe fondul unor politici monetare laxe, fără însă ca acest lucru să ajute serviciul datoriei publice, pentru că inflația este pe trend crescător.

Pentru România, în vederea recuperării decalajului față de țările membre ale UE, s-ar impune o dinamică alertă a PIB-ului.

Trebuie să menționez că acest lucru este destul de greu de înfăptuit, dacă ținem cont de capacitatea limitată a ofertei autohtone de a satisface cererea internă, ceea ce a determinat ca echilibrul pieței interne și continuarea dezinflației să nu se poată realiza decât pe seama majorării importurilor.

Creșterea economică este un subiect extrem de actual în contextul crizei economico-financiare globale, deoarece multe state au acumulat datorii, de regulă de dimensiuni mari, ceea ce a condus la stoparea prosperității economice. Această situație este foarte evidentă și în România.

Pentru cercetarea acestei teme am aprofundat literatura de specialitate, selectând diverse informații din cărți, reviste și jurnale pe care le-am conspectat, inclusiv și de pe site-ul Institutul Național de Statistică din România.

Datele culese au fost prelucrate în Microsoft Office, Power Point și Microsoft Excel, care le-am redat prin intermediul tabelelor și graficelor prezentând mai multe laturi ale acestei creșteri, care în decursul anilor a suferit numeroase schimbări.

Conceptul de creștere economică

În ciuda faptului că secolul XX a cunoscut cele două războaie mondiale și s-a confruntat cu cea mai mare criză economică cunoscută de economia mondială, el este adesea echivalat cu ,,fericirea economică” și considerat ca ,, secolul creșterii economice”, în care ,,scara activității umane s-a aflat într-o expansiune continuă, atingând niveluri care ar fi fost de neimaginat în secolele anterioare”.

Produsul brut pe locuitor a crescut cu peste 2% în medie,pe an, pe ansamblul țărilor industriale, din care: 1,2% în perioada 1913-1950; 3% din 1950 până în 1973 și 1,8%din 1973 până în zilele noastre. ,,Un ritm care poate părea modest în raport cu <<cei Treizeci de ani glorioși>> de creștere triumfătoare care au ținut din 1945 până în 1975 și care reprezintă dublul celui pe care l-a cunoscut secolul revoluției industriale” - aprecia, la începutul anului 2000, profesorul Jacques Marseille de la Universitatea din Paris.

Creșterea puternică din perioada postbelică a fost legată, pe de o parte, de refacerea economiilor naționale ale țărilor care au avut de suferit de pe urma războiului. Pe de altă parte, ea a fost impulsionată puternic de progresul tehnic, deosebit de intens în acea perioadă, de cererea nesatisfăcută din perioada războiului și mai ales de cea formată pe baza creșterii veniturilor din perioada care i-a urmat. Totodată, creșterea economică a devenit un domeniu al competiției economice pe plan internațional.

Aceste evoluții au fost la originea unei noi viziuni asupra dinamicii(mișcării) economice, concretizată în intensificarea preocupărilor pentru analiza condițiilor și factorilor de multiplicare a producției de bunuri și servicii. Au fost elaborate numeroase modele teoretico-matematice de analiză și prognoză a dezvoltărilor economiilor naționale.

A luat naștere, astfel, o bogată literatură economică referitoare la ceea ce a căpătat denumirea de creștere economică. Delimitarea stadiilor creșterii economice și numeroase lucrări despre modelarea și analiza creșterii economice au reprezentat cele două laturi ale acestei literaturi.

Conceptul de creștere, care a ocupat un loc deosebit în dezbaterile anilor 60’ și 70’, a fost lansat în teoria economică în anul 1939 de economistul englez Roy Harrod și este utilizat pentru a desemna amplificarea activității economice sau creșterea durabilă a producției la diferite niveluri, de la întreprindere, pâna la economia națională și chiar cea mondială, dar în toate aceste analize el implicând abordarea pe termen lung.

Astfel, după unele abordări, termenul de creștere face referință la observarea evoluției pe termen lung a unei unități determinate. Creșterea se referă, mai ales, la acumularea de bunuri și mărimea forței de muncă destinate sporirii producției.

Simon Kuznets, fost profesor al Universității Harvard, laureat al Premiului Nobel pentru economie, în discursul de recepție, a dat creșterii economice o definiție mai cuprinzătoare: ,,Creșterea economică a unei țări poate fi definită ca o creștere pe termen lung a capacității de a livra populației bunuri economice tot ma diversificate, această capacitate crescândă având la bază o tehnologie avansată și adaptări instituționale și ideologice adeecvate. Toate cele trei componente ale definiției sunt importante”.

Într-o formulă mai generală, prin creșterea economică se înțelege deplasarea spre dreapta a curbei posibilităților de producție, atât din punctul de vedere al bunurilor de consum, cât și din cel al bunurilor de investiții.