Dezvoltarea durabilă și permisele de poluare

Necesitatea dezvoltării durabile:

Încă din cele mai vechi timpuri, organismul uman a fost supus vicisitudinilor şi

restricţiilor climatice, biologice, de tot felul. Oamenii s-au apărat cum au putut în faţa unor asemenea agresiuni, s-au îmbrăcat în piei, şi-au făcut veşminte din frunze, au mâncat orice când nu au putut altfel. Ulterior, pe măsura conştientizării existenţei lor şi, mai ales, pe măsura conştientizării actului economic, şi-au croit veşminte, chiar dacă grosolane, din lână, au început să ţese, şi-au confecţionat încălţări primitive, şi-au rafinat hrana....Astfel de reacţii restrictive ale mediului, astfel de reacţii de răspuns ale oamenilor au fost lucruri fireşti. Nici mediul nu era bolnav iar oamenii nu sufereau din pricina maladiilor lor.

Pe măsură ce populaţia umană creşte, numărul de specii cu care împărţim planeta scade, iar ecosistemele încep să decadă. Din această perspectivă problemele acute cu care ne confruntăm în prezent se referă la menţinerea integrităţii naturii şi a biodiversităţii acesteia, precum şi la protecţia mediului fiinţei umane, a aşezărilor umane şi a zonelor geografice.

Pentru ca societatea să-şi poată continua dezvoltarea, aşa cum a făcut şi în trecut, numeroşi specialişti au ajuns la concluzia că este nevoie să se acorde mai multă atenţie mediului înconjurător.

Vocabularul uzual al teoriei dezvoltării durabile ţine de începutul anilor '80 deşi preocupările de a găsi o alternativă viabilă tipului de creştere economică postbelică prefaţează, cu mult timp înainte, conceptualizarea sa teoretică. Decalajul se explică prin neconcordanţa între cei care, servind ştiinţa, au conştientizat că a păstra ruta modului tehnic de producţie şi a tipului de creştere postbelice înseamnă qa confisca dreptul la o existenţă mai bună a generaţiilor viitoare şi cei care, la nivelul normativ aflaţi, nu au realizat în acelaşi moment ameninţarea la dimensiunea sa reală. Până când acest lucru a trebuit să se producă, s-a coabitat pe terenul tatonărilor. Astefl, la prima Conferinţă ONU asupra dezvoltării, ţinută la Stockholm în 1972 s-a vorbit despre eco-dezvoltare. Tot în acel an, Raportul Clubului de la Roma, intitulat „Limitele creşterii”, a încins spiritele şi a obligat omenirea să conştientizeze că problemele creşterii economice sunt inseparabile de cele ale poluării mediului, creşterii explozive a populaţiei, epuizării resurselor etc. Expresia acestei noi atitudini s-a reflectat în iniţiativa ONU de a înfiinţa Comisia Mondială asupra mediului şi dezvoltării. Aceasta a avut ca primă sarcină să realizeze studii şi să ofere recomandări spre a găsi conceptul acoperitor pentru acel gen de dezvoltare ce trebuia amorsat şi care, concomitent, trebuia să asigure continuarea creşterii (şi nu stoparea ei aşa cum sugera Raportul Clubului de la Roma) dar şi îmbunătăţirea condiţiei de viaţă şi a relaţiei om-mediu. Termenul de dezvoltare durabilă este lansat odată cu publicarea Raportului Brundtland (după numele primului ministru norvegian de atunci) al Comisiei Mondiale asupra Mediului din 1987 intitulat sugestiv „Viitorul nostru comun”. Pledând pentru o reconciliere între economie şi mediul înconjurător, raportul ţinteşte spre a găsi „o cale de dezvoltare care să susţină progresul uman nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndepărtat”.

Cea mai larg acceptată definiţie a dezvoltării durabile este cea dată în Raportul Bruntland.

„Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea, care satisface nevoile prezentului fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”.

Raportul Brundtland, 1987

În ansamblu, la Summitul Dezvoltării Durabile de la Johannesburg concluzia a fost pe cât de simplă pe atât de tranşantă: dacă modelul actual de producţie şi consum nu se vor modifica, Pământul este sortit pierii. În acest sens, se mizează pe posibilitatea coexistenţei dezvoltării economice şi echilibrului ecologic, contrar unor opinii formulate de anumiţi cercetători (creştere zero). Pentru a dovedi această compatibilitate, a fost elaborat un nou concept ca funfament ştiinţific al unor politici economice inovatoare – ecodezvoltarea.

Ecodezvoltarea este o nouă strategie de dezvoltare economico-socială care are drept scop îmbunătăţirea calităţii vieţii şi protejarea naturii. Foarte important este faptul că această concepţie înseamnă prevenirea deteriorării mediului, lucru posibil în condiţiile realizării unei compatibilităţi între dezvoltarea sistemului de producţie şi mediul înconjurător, ale ecologizării aparatului de producţie,a tehnologiei.

Dezvoltarea are o dimensiune economică, una socială şi una legată de mediu. Dezvoltarea va fi durabilă numai dacă ezistă un echilibru între diferiţi factori care contribuie la calitatea generală a vieţii.

Generaţia actuală are o obligaţie faţă de generaţia viitoare de a lăsa suficiente stocuri de resurse economice, sociale si de mediu pentru a se bucura de niveluri de bunăstare cel puţin la fel de ridicate ca cele din prezent.

În context, se consideră că dezvoltarea durabilă a fost la început respinsă, ca fiind un „lux” care nu ar trebui atins cu costul creşterii economice. Dar dezvoltarea durabilă este mult mai mult decât un concept legat numai de mediu – reprezintă provocările fundamentale ale combinării unei economii dinamice cu o societate care oferă oportunităţi pentru toţi, pe fondul îmbunătăţirii productivităţii resurselor şi al decuplării creşterii economice de degradarea mediului.

Dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea concilierii dintre economie şi mediul înconjurător ca o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat. În cadrul acestei abordări se urmăreşete interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Strategia dezvoltării durabile include simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

Efervescenţa economică şi tehnologică a ultimului secol a antrenat neglijarea deteriorării sistemelor şi resursele naturale. Din păcate, economia globală, în expansiune, este acum structurată pe resurse neregenerabile şi cu puternic impact asupra mediului înconjurător, depăşind capacitatea diferitelor ecosisteme. Dovezi ale acestui fapt sunt suprafeţele de pădure care se decimează, reducerea suprafeţei de teren agricol pe persoană, micşorarea surselor de apă potabilă, creşterea temperaturii globale, topirea gheţarilor şi dispariţia unor specii animale şi vegetale .

Statele lumii trebuie să privească realist problema globală ambientală şi să respecte principiul precauţiei, adoptat în Declaraţia de la Rio asupra Dezvoltării şi Mediului (1992):

„Lipsa unei certitudini ştiinţifice depline nu va fi folosită ca motiv de amânare a măsurilor eficiente de prevenire a degradării mediului, acolo unde există ameninţarea unui pericol serios şi ireversibil”.