Teorii asupra Cursurilor Valutare

Teorii asupra cursurilor valutare

I. Introducere

Problema cursurilor valutare are o importanţă deosebită pentru teoria şi practica relaţiilor monetare internaţionale, cursurile influenţând puternic raporturile economice, sociale şi politice dintre state.

Conferinţa monetară internaţională de la Bretton Woods din anul 1944 adoptând cu unele amendamente propunerea SUA, a pus bazele formării sistemului valutar internaţional. Sistemul monetar internaţional care a luat fiinţă în 1944 a prevăzut, printre preciziile sale, universalitatea sistemului, fixitatea, dar şi ajustabilitatea, marje restrânse a cursurilor valutare, realizarea unui volum de rezerve şi de lichidităţi internaţionale adecvat nevoilor de echilibrare a balanţelor de plăţi şi, nu în ultimul rând, convertibilitatea în aur a dolarului american.

Preţul la care se cumpără sau se preschimbă moneda naţională cu o valută este denumit curs valutar. Cursul valutar este rezultatul raportului valoric ce defineşte conţinutul celor două unităţi monetare.

Sistemul valutar este considerat ca un subsistem al relaţiilor economice internaţionale ce cuprinde totalitatea instituţiilor financiar-valutare, a tehnicilor şi mecanismelor valutare care permit rezidenţilor diferitelor ţări desfăşurarea relaţiilor valutar-financiare. În aceste condiţii, SUA şi-a asumat obligaţia menţinerii unei economii sănătoase, stabile, lipsite de fluctuaţii şi care să confere garanţia unei monede de referinţă, sănătoasă şi a unor cursuri de schimb stabile. În acelaşi timp, guvernele aveau posibilitatea de a interveni prin măsuri monetare şi fiscale pentru menţinerea cursurilor valutare în limitele admise şi pentru reducerea presiunilor forţelor pieţei, forţe care ar fi putut afecta fixitatea cursurilor valutare.

II. Teorii aspra cursurilor valutare

II.1 Scurtă prezentare a teoriilor asupra cursurilor valutare

O serie de teorii asupra cursului valutar încearcă să găsească o explicaţie a variaţiei cursurilor valutare pe piaţa liberă. Iniţial, aceste teorii s-au axat în jurul câte unui singur factor. Astfel:

-Teoria intervalutară;

-Teoria cantitativă a banilor;

-Teoria parităţii puterilor de cumpărare;

-Teoria psihologică a variaţiei cursurilor valutare.

-Teoria bazată pe modelul contului curent şi contul de capital al balanţei de plăţi;

-Teoria portofoliului;

-Teoria protecţionismului;

-Teoria comerţului internaţional.

Competenţa cu care se stabilesc cursurile valutare este o măsură a profesionalismului de care nici o economie modernă nu se poate lipsi.

Unul dintre cele mai controversate domenii de cercetare, în ceea ce priveşte cursurile valutare, este domeniul determinării ratei de schimb. Pentru evidenţierea acestui aspect este relevantă prezentarea succintă a evoluţiei concepţiilor elaborate cu privire la acest domeniu.

În 1969 domeniul ratei de schimb era considerat ca fiind teoria balanţelor de plăţi. Cele mai multe ţări şi-au stabilit rata de schimb prin raportare la o altă monedă (de obicei dolarul american) sau prin raportare la o cantitate de aur. Apoi ele au urmat politici monetare şi fiscale independente, fiind confruntate chiar cu probleme politice atunci când balanţele lor de plăţi au arătat scăderi nete substanţiale ale rezervelor oficiale. Aşadar, teoria balanţei de plăţi se lega de problema factorilor determinanţi ai balanţei de plăţi totale şi componentele sale, precum şi de analiza împrejurărilor în care politicile alternative (inclusiv modificările ratei de schimb) ar putea duce la modificarea acesteia.

În contextul anilor ‘50 şi ’60 nu constituia un fapt neobişnuit ca economiştii să se concentreze, cu mare măsură, asupra factorilor determinanţi ai balanţei de plăţi curente. Unul dintre motive, în acest sens, a fost acela că numai spre sfârşitul anilor ’60 mişcările de capitaluri au început să se facă simţite în economia internaţională. Un alt motiv este acela că, într-o lume dominată de rate fixe de schimb, au apărut speculaţii ce utilizau modificările balanţelor curente ca sumale privind monedele care ar putea fi supuse modificărilor ratei de schimb.

La începutul anilor ’70, însă, SUA şi Marea Britanie au abandonat sistemul ratei fixe de schimb care a constituit fundamentul sistemului de la Brettone Woods, al expansiunii şi liberalizării comerţului internaţional, ca şi al mişcărilor de capital ce au avut loc în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial. Datorită faptului că ratele de schimb erau, cel puţin parţial, determinate de forţele pieţei, mai ales după 1973, şi că mişcările ratei de schimb, cel puţin pentru unii observatori, au părut a fi mai ample decât fuseseră anticipat, teoreticienii şi-au deplasat atenţia către factorii determinanţi ai ratei de schimb, renunţând la explicarea factorilor determinanţi ai balanţei de plăţi. În plus, importanţa crescândă a pieţei internaţionale a capitalului şi integrarea ei tot mai amplă au dus la concentrarea atenţiei asupra contului de capital ca element al determinării ratei de schimb.

Aşadar, atât numele, cât şi obiectul domeniului s-au schimbat începând cu sfârşitul anilor ’60. astfel, domeniul teoriei ratelor de schimb cuprinde teoria determinării ratelor de schimb în condiţiilor ratelor flexibile, analiza factorilor determinanţi ai balanţei de plăţi în condiţiile ratelor fixe şi rolul ratelor de schimb în condiţiile controlului valutar.

Teoria intervalutară consideră că preţul valutelor străine ascultă, ca orice alt preţ în economia capitalistă, de legea cererii şi ofertei. Prin urmare, cursul valutar depinde de cantităţile de valute oferite şi cerute. În această teorie prevalează deci, aspectul cantitativ, al sumei valutelor şi devizelor provenite din schimburi, cu late cuvinte din situaţia balanţei de conturi sau de plăţi a unei ţări.

Factorul cantitativ invocat în cadrul teoriei cantitative a banilor nu mai este volumul creanţelor şi datoriilor dintre o ţară şi străinătate, ci masa banilor în circulaţie în diverse ţări.

Teoria parităţii puterilor de cumpărare consideră că „acceptând să plătim pentru o monedă străină un anumit preţ, privim această monedă din punctul de vedere al puterii de cumpărare pe care o posedă în ce priveşte mărfurile şi serviciile ţării străine. Evaluarea unei monede străine, exprimată în moneda noastră, depinde îndeosebi de puterea de cumpărare relativă a celor două monede în ţările de origine respective.

În concluzie, teoria parităţii puterilor de cumpărare nu permite în practică aplicarea unei metode sigure, obiective, de determinare a cursurilor valutare, ca urmare a marilor dificultăţi de evaluare a înseşi puterilor de cumpărare.