Tranzacții bursiere

1. Scurt istoric al tranzactiilor;

Apariţia tranzacţiilor bursiere este rezultatul unui proces evolutiv firesc care a început în urmă cu aproximativ 2000 de ani în Grecia şi Roma Antică şi continuă şi astăzi. Dacă ar fi să alegem oricare din produsele tranzacţionate azi la bursă şi am încerca să-i traversăm evoluţia pe piaţă de-a lungul istoriei, am găsi că acesta a trecut prin cinci faze distincte: oferirea ca dar, schimbul de marfă (barter), contractul cu plată şi livrare imediată (spot), contractul cu plată şi livrare ulterioară stabilirii preţului (forward) şi contractul la termen (futures şi options).

Darul şi schimbul de marfă datează de la începutul civilizaţiei. A treia fază, contractul spot, poate fi considerată ca adevăratul început al tranzactiilor de marfă organizate. Până în anul 1600 comerţul în Europa şi Asia nu a fost destul de intens pentru a permite susţinerea activităţii comercianţilor locali sau a pieţelor locale. Periodic, târgurile serveau ca pieţe de desfacere pentru arii geografice întinse. Aceste târguri au fost organizate la început de comercianţii ambulanţi care schimbau mărfurile lor locale pe mărfuri exotice aduse din ţinuturi îndepărtate. Banii erau puţini şi majoritatea tranzacţiilor se făceau prin simplu schimb. Acest tip de târg era des organizat în Grecia Antică, în timpul Imperiului Roman, dar şi în China.

Treptat, a apărut o reţea de târguri specializate şi bine organizate. Existau reguli precise care stabileau unde, când şi cum pot vinde comercianţii, în funcţie de tipul de marfă oferit. S-a introdus interdicţia contractării în afara acestor târguri, pentru a preveni acumularea unei cantităţi mari de marfă care ar fi permis ulterior controlul preţului. Cu timpul, s-au constituit asociaţii de comerţ care reprezentau interesele noii clase de comercianţi. Disputele din afaceri erau soluţionate în tribunale special înfiinţate, prin aplicarea codului comerciantului.

Odată cu creşterea numărului de tranzacţii s-a introdus ca mijloc de schimb „scrisoarea de târg". Aceste scrisori permiteau amânarea plăţii unei mărfi, deci o extindere a creditului. Comercianţii aveau posibilitatea să circule din târg în târg reglând plăţile prin anularea debitelor sau creditelor cu scrisori de târg, plătind la sfârşit eventualele datorii rămase, în bani. Aşa a apărut piaţa spot (cash). Adesea, comercianţii prezentau eşantioane din marfa lor, urmând ca plata - în bani sau cu scrisoare - să se facă numai atunci când titlul trecea la cumpărător.

Se consideră că rădăcinile comerţului la termen se află în sistemul de târguri medievale japoneze, care a permis Japoniei să dezvolte şi să organizeze piaţa la termen începând cu anul 1697, cu aproape un secol şi jumătate înaintea Statelor Unite ale Americii.

Denumirea de „bursă" provine de la oraşul Bruges, unde aceste adunări se ţineau la Hotel des Bourses. Aici se întâlneau bancherii şi negustorii pentru a negocia bani, metale preţioase, hârtii de valoare şi mărfuri. Cu timpul, locurile de întâlnire ale comercianţilor au primit denumirea de burse. Prima bursă, în accepţiunea modernă, a fost cea de la Anvers, înfiinţată în anul 1531. Bursa din Anvers avea o clădire proprie unde se încheiau tranzacţii cu mărfuri coloniale.

2.Clasificarea tranzacţiilor

Tranzacţiile bursiere se referă în sens larg, atât la contractele de vânzare-cumpărare de titluri şi alte active financiare de pe piaţa bursieră propriu-zisă, cât şi de pe piaţa extrabursieră. În sens restrâns, se referă doar la cele încheiate în incinta bursei de valor.

2.1Tranzacţii la vedere

Tranzacţiile la vedere sau pe „pe bani gata” sunt cele în care plata titlurilor şi livrarea lor se face imediat sau într-un termen de maxim 7 zile bursiere si în conformitate cu reglementările pieţei.Tranzacţiile spot sau la vedere presupun întelegerea între doi parteneri, în ringul şi în afara bursei, în urma căreia se stabileşte livrarea unei marfi, ce se gaseşte într-un depozit agreat de bursă, cu plata cash într-un interval de timp, în general (t+3) zile, iar decontările se fac pe baza cotaţiilor în momentul încheierii tranzacţei.

Acest tip de operaţii nu conţine elemente standardizate ale contractului, având caracterul unui contract utilizat în tranzacţiile internaţionale, pe baza rezultatelor stabilite cu privire la: reguli uniforme de livrare, de utilizare a acreditivului, reguli uniforme privind utilizarea cambiei, biletului la ordin, CEC-ului etc. La acest tip de contracte, între momentul încheierii contractului şi cel al livrării, preţul este cel din momentul încheierii tranzacţiei.

2.2 Tranzacţiile în marjă

În fond, această tranzacţie este o variantă a tranzacţiilor la vedere care presupune cumpărări de titluri pe datorie, brokerul punând la dispoziţia investitorului un anumit credit pentru realizarea operaţiunii. Clientul lasă drept gaj pentru împrumutul primit titlurile pe care le-a achiziţionat. El trebuie să depună în termenul aferent lichidării normale doar o parte din suma necesară denumită marjă. Acest tip de tranzacţii creează o capacitate suplimentară de finanţare pentru client, dar are ataşat şi un risc mai accentuat datorat volumului suplimentar de titluri a căror preţuri de piaţă pot evolua nefavorabil şi dobânzilor aferente creditului. Cerinţa esenţială a acestui tip de tranzacţii este aceea că volumul colateralului să fie tot timpul mai mare decât debitul pe care îl are clientul la broker.

2.3 Tranzacţii la termen ferm şi condiţionate

Caracteristic celor două tipuri de tranzacţii este aceea că partenerii convin să-şi îndeplinească obligaţiile care le revin peste o anumită perioadă de timp de la data încheierii tranzacţiei (între 1 şi 6 luni).

2.3.1 Tranzacţii la termen ferm.

Părţile din tranzacţie sunt angajate concret: unul să achite preţul stabilit în prezent, iar celălalt să predea titlurile negociate la data scadenţei.

Tranzacţiile la termen ferm sunt utilizate atunci când se urmăreşte, din anumite raţiuni, modificarea structurii portofoliului la o dată viitoare printr-o operaţiune iniţiată în prezent, la un preţ prestabilit.

Un caz special îl constituie tranzacţiile cu reglementare la o lună care permit flexibilizarea termenului scadent prin operaţiunea de report. Cumpărătorul dacă nu este mulţumit de evoluţia preţului până la scadenţă, vinde titlurile unei societăţi de report care se angajează să i le revândă peste o lună la următorul termen de lichidare. Prin facilitatea de report se diminuează riscul determinat de caracterul probabil al anticipărilor privind evoluţia cursului bursier. Operaţiunile de report se fac la un curs de compensaţie stabilit de bursă la nivelul cursului mediu, al primei de tranzacţii din ziua de lichidare.