Fiabilitate și diagnoză

Fiabilitatea este un domeniu interdisciplinar care studiaza legile degradarii in timp a elementelor si sistemelor fizice.Desi fenomenele de degradare au stat dintotdeauna in atentia oamenilor , constituirea fiabilitatii ca teorie si domeniu distinct de cercetare s-a realizat in urma cu numai treizeci de ani .

O privire asupra circumstantelor in care s-a constituit domeniul fiabilitatii ne introduce direct in miezul problematicii acestei discipline. Dezvoltarea tehnologica accelerata , in contextul celei de-a doua revolutii industriale , a condus la realizarea unor sisteme tehnice de mare complexitate , susceptibile, ca urmare , de defectari relativ frecvente, cu consecinte deosebit de grave .

Este suficient sa se considere sistemele utilizate in misiuni de cercetare spatiala , in domeniul energiei nucleare, in prelucrarea automata a informatiei , pentru a intelege necesitate de asigurare impotriva oricaror evenimente nedorite .Aceasta implica luarea unor masuri tehnice care sa garanteze intr-un mod riguros o comportare adecvata a sistemelor in conditii si pe perioade de timp bine precizate .

Exemple de incidente grave datorate unor sisteme tehnice de mare complexitate sunt destul de numeroase , ele fiind caracterizate de o mare disproportie intre cauza si efect si de o fundamentala imprevizibilitate .

In afara de cresterea complexitatii sistemelor, un alt factor care a contribuit la accelerarea procesului de degradare a fost accentuarea necontrolata a caracterului de masa al productiei , in corelatie cu nivelul general de dezvoltare economica.

Efecte negative ale productiei de masa asupra calitatii produselor au fost observate si s-a incercat corectarea lor inca de la inceputul secolului , dar, pana in anii cincizeci , nu s-a facut o distinctie clara intre problema asigurarii calitatii la un moment dat si cea a mentinerii insusirilor produselor pe perioade de timpo mai mult sau mai putin indelungate. Dealtfel, experienta tehnologica acumulata arata ca , o asemenea distinctie nici nu ar fi fost necesara . Disciplinele tehnice traditionale – rezistenta materialelor – asigurau , prin aplicarea corecta a metodei coeficientilor de siguranta , faptul ca un sistem aflat in buna stare la momentul initial isi va mentine performantele , in conditii de intretinere precizate , un timp suficient de lung in comparatie cu durata de utilizare .Dar metoda coeficientilor de siguranta presupune o vasta experienta , acumulata prin folosirea indelungata a unor aceleasi materiale si tehnologii cu caracteristici relativ simple. Domeniile tehnice noi , si in primul rand domeniul electronicii si al tehnicii de calcul , utilizeaza materiale si tehnologii in legatura cu care nu exista suficienta experienta , iar dinamismul acestor domenii exclude practic posibilitatea construirii viitoare a unor metode de proiectare care sa garanteze in mod absolut conservarea proprietatilor produselor finite .

Dezvoltarea tehnologiilor moderne a condus deci la nuantarea notiunii de calitate astfel incat ca sa cuprinda si aspectele pe care le implica variatia in timp a performantelor sistemelor . Proprietatea generala de conservare in timp a performantelor sistemelor fizice a devenit o notiune bine individualizata , denumita fiabilitate .Odata conceptul format pe structura unor domenii tehnice particulare , el si-a relevat generalitatea , fiind aplicabil oricarui tip de sistem tehnic , fizic, biologic, chiar social .Lucrarea de fata este orientata cu precadere catre sistemele tehnice , dar modelele si metodele elaborate pot fi aplicate cu succes si dincolo de domeniul tehnic .

Conceptul de fiabilitate ca proprietate generala a sistemelor tehnice a permis consideratii extrem de interesante privind viitorul productiei materiale . Astfel , s-a aratat ca , in conditiile unui nivel constant al fiabilitatii , timpul social de munca necesar productiei de bunuri materiale creste liniar dezvoltarii, in timp ce timpul social de munca necesar reinnoirii bunurilor degradate creste exponential cu acest nivel .

In aceste conditii , se poate atinge un nivel critic al dezvoltarii , la care timpul necesar reconditionarii ar egala timpul necesar producerii bunurilor materiale . Spus intr-un mod simplificat , jumatate din populatia activa ar fi ocupata in vederea reconditionarii bunurilor produse de cealalta jumatate .

Evitarea unei asemenea situatii , in mod evident intolerabila , presupune o continua ameliorare a fiabilitatii , in paralel cu dezvoltarea tehnologica.

Aceasta cale vine in contradictie cu evolutia naturala a lucrurilor , conform careia dezvoltarea – prin cresterea complexitatii structurilor si prin multiplicarea exemplarelor – implica o diminuare continua a fiabilitatii .Se nimpune deci o activitate constienta indreptata in sens opus fata de evolutia fireasca a siatemelor inspre degradare .

Faptele expuse pana acum explica aparitia fiabilitatii ca arie de preocupare , mai putin insa constituirea ei ca domeniu de cercetare teoretic si aplicativ. Doua tipuri de cauze au condus la aparitia unei teorii a fiabilitatii : unul legat de complexitatea sistemelor , celalalt legat de caracterul de masa al productiei moderne .Oricat s-ar investi in vederea asigurarii fiabilitatii unui sistem complex , fie acesta un sistem destinat misiunilor spatiale , nu se poate realiza o fiabilitate ideala , adica un sistem care practic sa nu se deregleze in timp.