Determinarea reziduurilor de antibiotic la pui prin HPLC

I Introducere

Substantele antibacteriene din clasa sulfonamidelor sunt folosite pe scara larga in medicina veterinara, in vederea mentinerii starii de sanatate a efectivului de animale, datorita costului scazut, usurintei in administrare si eficacitatii lor. Insa, odata cu utilizarea acestora a aparut posibilitatea introducerii de reziduuri din medicamentele folosite in lantul alimentar. Depasirea limitei maxime de reziduuri pentru sulfonamide este frecventa si astazi in toata lumea .

Cea mai mare depasire a nivelului legal de sulfonamide in tesuturi a fost raportata in 1970 in SUA, insa in ultimii 25 ani sulfonamidele au produs mai multe incalcari ale limitei maxime de reziduuri admise, decat oricare alt grup, cu incidenta cea mai mare la porcine, urmata de bovine si pasari.

La păsări sulfonamidele se pot elimina și prin ouă, atât în albuș cât și în gălbenuș. Deasemenea, laptele animalelor tratate contin reziduuri de sulfonamide. Variatia parametrilor farmacocinetici (timpul de injumatatire, volumul distributiei, clereance, biodisponibilitate, etc) poate fi evaluata prin modelare matematica.

Efectul toxic pentru oameni se explica prin mecanismul de metabolizare a acestor substante. Sulfonamidele sunt metabolizate in primul rand prin acetilare, insa in functie de capacitatea de acetilare a fiecarui organism (si aici se deosebesc fenotipul uman al acetilatorilor lenti si cel al acetilatorilor rapizi), o parte din cantitatea absorbita este metabolizata pe cale oxidativa prin intermediul citocromului CY450, la nivelul limfocitelor si microzomilor ficatului. Pe aceasta cale se produc metaboliti hidroxilaminici si nitrozoderivati reactivi, toxici, identificati prin studii in vivo, in urina a unui grup de voluntari (subiecti umani sanatosi) tratati cu sulfametoxazol.

Limita stabilita pentru sulfonamide este de: 100µg/kg, pentru toate speciile si toate tesuturile.

O varietate de metode au fost utilizate pentru măsurarea reziduurilor sulfonamide în materiale biologice, inclusiv:

- cromatografia în strat subțire (TLC),

- cromatografia lichidă de înaltă performanță (HPLC),

- cromatografia de lichid - spectrometrie de masă (LC/MS),

- electroforeza capilară de înaltă performanță (HPCE),

- cromatografia în fază gazoasă (GC),

- testul enzimatic imunosorbant (ELISA),

- determinarea imuno biosenzor (BIA),

- metodele microbiologice.

Fig. 1

II Generalitatii:

Compoziție și valoare nutritivă

Carnea de pasăre ocupă un loc important în alimentația omului datorită calității sale. În comparație cu celelalte animale domestice producătoare de carne, pasărea prezintă avantajul de a furniza, datorită greutății ei corporale reduse, carne mereu proaspătă.

Carnea de pasăre se prepară repede, ușor și are numeroase însușiri organoleptice și nutritive: este săracă în calorii și bogată în proteine (carnea albă de pui de găină are un conținut ridicat de proteine 21-22% iar cea roșie de pui 19-20%). Datorită structurii sale fine este ușor de masticat și digerat, fiind un aliment ideal pentru toate vârstele, iar pentru însușirile sale dietetice este recomandată în alimentația copiilor, bătrânilor și convalescenților. De asemenea, grăsimea din carnea de pasare are o cantitate mică de colesterol.

Carnea de pasăre conține toți aminoacizii esențiali necesari alimentației omului și nu are grăsime în interiorul sau între fibrele musculare. În plus, carnea și organele de pasăre constituie o sursă bogată în săruri minerale și vitamine.

Pe plan mondial, carnea de pasăre a câștigat o poziție foarte importantă între alimentele de origine animală ale oamenilor atât datorită calităților sale nutritive cât și a costurilor reduse în comparație cu alte surse de proteine de origine animală.

Structura și compoziția chimică a cărnii de pasăre

Prin carnea de pasăre, în sensul larg al cuvântului, se înțelege musculatura scheletică împreună cu țesuturile de legătură naturală: conjunctiv, osos, gras, tendoane, aponevroze, vase sangvine și limfatice, nervi și piele. Uneori în această categorie sunt cuprinse și organele comestibile: inima, ficatul, pipota, splina.

Spre deosebire de mamifere, carnea de pasăre are bobul mai fin, irigația cu sânge este mai redusă, iar țesutul conjunctiv este mai puțin dezvoltat. Grăsimea este depusă cu predilecție în țesutul conjunctiv subcutanat, pe pipotă, pe intestine și pe pereții interni ai cavității abdominale.

La speciile găină și curcă se întâlnesc două tipuri de musculatură: albă în zona pieptului și roșie în restul corpului. La tăierea diferitelor specii de păsări rezultă, pe de o parte carcase curățate și organe comestibile și pe de altă parte, subproduse necomestibile și deșeuri.

În compoziția chimică a cărnii de pasăre există diferențe destul de mari, mai cu seamă în funcție de specie și starea de îngrășare.