Nicotina

Materia primă. Tutunul

1.1. Istoric

Tutunul (Nicotiana Tabacum) face parte din familia solanaceelor este originar din Mexic unde, în secolul al VI-lea, era folosit în ritualuri magico-religioase.

În epoca precolumbiană, “tobacco” sau “tobaco” era numele unei plante pe care indienii o utilizau din timpuri stravechi în scopuri religioase şi magice, fumând-o în pipe confecţionate din piatră. După Las Casas, episcop din localitatea mexicana Chiapos, termenul de “tobacco” era folosit spre a desemna un trabuc grosolan confecţionat, pe care triburile indiene îl aprindeau la un capăt şi îi inhalau fumul, inducând astfel stări extatice în scopul comunicării cu forţele supranaturale. Atunci când primii navigatori conduşi de Columb au debarcat în Antile şi pe coastele noului continent descoperit de ei, au preluat termenul care, în dialectele indigene, era atribuit atât plantei, cât şi instrumentului de fumat. Ulterior, exploratorii Jacques Cartier şi Fracis Drake au confirmat că fumatul era un obicei răspândit în toate triburile din America de Nord.

Descrierea precisă a plantei de tutun se datorează lui Gonzalo Hernandez de Oviedo y Valdes, guvernator de San Domingo, unde spaniolii iniţiaseră primele culturi sistematice cu scop de comercializare, fiind imitaţi de portughezi în Brazilia şi de englezi pe teritoriul statului Virginia de astăzi.

Introdus în Europa de către spanioli, tutunul se răspândeşte iniţial în Franţa, începând cu anul 1560, din ziua când Jean Nicot, ambasadorul Franţei la Lisabona, îi trimite o cutie de tutun Caterinei de Medicis, spre a-şi uşura durerile migrenoase, pe atunci existând convingerea că tutunul, fumat sau băut în infuzie, are pronunţate calităţi medicinale, de unde şi numele de “herba panacea” sau “herba sancta”. Oricum, importul tutunului în Franţa, unde în timpul lui Ludovic al XIII-lea fumatul devine un fel de ocupaţie voluptoasă, a constituit semnalul răspândirii lui în Europa. La aducerea sa pe continent, europenii au reacţionat prompt, considerând tutunul ca fiind o plantă diabolică. În 1604, regele Jaques I scria despre fumat că este un obicei “respingător la vedere, detestabil pentru nas, periculos pentru creier, de temut pentru plămâni”.

Pentru ştiinţă, importante sunt două evenimente din istoria tutunului: anul 1735 când botanistul suedez Linne îl studiază şi îl clasifică sub numele de Nicotiana Tabacum, asociindu-i astfel denumirea cu cel care l-a introdus în Europa - Jean Nicot, precum şi anul 1809, când Nicolas Vanqueli descoperă şi izolează din tutun alcaloidul nicotina, ale cărei efecte toxice sunt studiate de Claude Bernard cinci decenii mai târziu.

În Europa, obiceiul de a fuma ţigări este relativ recent, s-a dezvoltat rapid în prima jumătate a secolului XX. Noile ţigarete, mult mai accesibile pentru consumatorii de toate vârstele, din toate mediile sociale şi cu venituri dintre cele mai variate, au declanşat un adevărat “boom” de piaţă, devenind un pericol pentru sănătatea tuturor.

În România primele informaţii au fost furnizate de Ion Ionescu de la Brad cu mai mult de 150 de ani în urmă, obiceiul fiind însă mai vechi aşa cum atestă o serie de descoperiri arheologice datând din secolul al XVI-lea. Sigur că odată cu acceptarea acestui obicei au apărut şi primele fabrici rudimentare de prelucrare a tutunului în 1812 în Moldova şi 1821 în Muntenia.

Planta are o tulpina înaltă, dreaptă cu o ramificaţii (copili) care pornesc de la subsoara frunzelor (figura 1), caracteristic pentru tutun sunt frunzele simple de diferite forme, de culoare verde, cu o nervura principală (defect de soi). Radacina este pivotantă, florile grupate în inflorescenţa de tip race, fructul o capsula cu 2000-4000 seminţe.

Figura 1. Planta de tutun ( 1-radăcină; 2- frunze tutun; 3- flori)

Figura 2. Tutun sub forma de fulgi

1.3. Utilizare

Până în secolul XVII, tutunul era considerat plantă medicinală folosită în afecţiunile oculare. Ca plantă de cultură sunt folosite în prezent (2009) numai două varietăţi dintre Nicotiana tabacum din „Virginia” este cea mai răspândită.

Recoltarea tutunului se face în mod deosebit pentru producerea ţigărilor. Tutunul de culoare închisă obţinut prin uscarea frunzelor plantei Nicotiana rustica este un tutun mai apreciat decât tutunul de culoare deschisă. În prezent, industria farmaceutică caută obţinerea din tutun a unor medicamente. Tot din tutun se obţin extracte pentru industria de parfumuri.

Tutunul face parte din plantele al căror genom este bine cunoscut; de acea este o plantă utilizată frecvent în cercetările genetice. O altă utilizare a plantei este ca plantă ornamentală, cu variantele Nicotiana sylvestris, Nicotiana x sanderae, „Nicotiana forgetiana şi Nicotiana alata. Prin încrucişări s-au obţinuţi produşi cu flori cu un colorit variat şi cu aromă plăcută ca de exemplu „Regina nopţii” (Nicotiana alata).

În prezent sunt tot mai criticate reclamele care propagă fumatul, se caută informarea consumatorilor despre efectele negative ale nicotinei prin material documentar sau prin legi care le impun producătorilor ca pe pachetul de ţigări să existe inscripţia „tutunul este un produs cancerigen”.[1]

2. Produsul finit. Nicotina

2.1. Descriere

Nicotina, C10H14N2, este un alcaloid ce conţine un inel piridinic legat de un inel pirolidinic. Alături de sparteină, nicotina face parte din categoria alcaloizilor ganglioplegici. Ea reprezintă principalul component din tutun (diferite specii de Nicotiana, din familia solanaceelor, dintre care cele mai importante sunt Nicotiana tabacum şi Nicotiana rustica, ambele cultivate). În afară de tutun nicotina mai apare şi în numeroase alte plante (dintre care amintim câteva specii de Lycopodium), însă întotdeauna în cantităţi mici. Nicotina se găseşte în frunzele de tutun sub forma sărurilor cu acizii citric şi malic, Nicotiana tabacum conţinând cca 2% nicotină, iar Nicotiana rustica cca 8%. În anul 1882, Passell şi Reinmann au separat pentru prima dată nicotina din frunzele de tutun.[1]