Rețeaua de supraveghere a radioactivității mediului

Surse de poluare radioactivă

Sursele de radioactivitate se pot grupa în două categorii:

a. surse artificiale;

b. surse naturale.

a) Principalele surse artificiale de poluare radioactivă sunt următoarele:

l. accidentele şi deseurile de la reactoarele nucleare;

2. experientele şi accidentele cu arme nucleare;

3. tratamentele medicale ce utilizează radiaţii sau radionuclizi;

4. diferite activităşi profesionale.

l. Reactorii nucleari au fost folosiţi pentru producerea energiei înca din anii '50. Există, practic, două tipuri de reactori : reactori termici si reactori rapizi.

În reactorii termici frecvent utilizaţi - se foloseste uraniu, care este alcătuit din nucleele a doi izotopi: U235 (0,7%) şi U238 (99,3%). Când un neutron termic pătrunde într-un nucleu de U235 se produce fisiunea acestuia din urmă, cu o mare eliberare de energie, de alţi neutroni şi de radiaţii 7. Neutronii rezultaţi din fisiune sunt rapizi şi nu sunt tot atât de capabili de a produce noi fisiuni. Din acest motiv, neutronii emiţi în urma fisiunii U235 sunt incetiniti.

Energia eliberată în testele efectuate până în 1963 a fost de câteva ori mai mare decât a tuturor explozivilor folositi în al doilea razboi mondial, sau a 20-a parte din puterea explozivă nueleara acumulata in arsenalele americane şi sovietice în 1981 (exprimata în combustibil exploziv convenţional această putere a fost de 600 megatone). In acelaşi timp, aproximativ 10 t Pu ,,neexplodat" s-a vaporizat şi dispersat în atmosferă.

Din 1963 până în 1980, Statele Unite au mai efectuat cam 400 teste subterane cu bombe atomice, iar fosta Uniune Sovietica 300, dar cu o putere exploziva mult mai mare.

La nivelul anului 1963 se apreciază că radionuclizii, proveniti de la testele cu arme nucleare, au produs o iradiere suplimentară anuală de 430 mSv pe individ, in aproape intreaga emisfera nordica (majoritatea exploziilor au fost efectuate în aceasta emisfera). Dupa acest an, valoarea iradierii suplimentare a scazut substantial, până la momentul Cernobîl.

Cernobîl este o localitate din fosta Uniune Sovietică, astăzi Ucraina, unde în 1986 a avut loc un important accident nuclear, al doilea ca gravitate din secolul XX. Cel mai mare accident nuclear din secolul trecut este considerat cel din anul 1957, tot în Uniunea Sovietică, în sudul Uralului, lîngă oraşul secret Câştâm (cel mai mare oraş apropiat este Osiorsc), la centrul nuclear şi reactorul atomic Maiac. De acest accident s-a aflat abia în 1976, dar el a fost recunoscut oficial şi făcut public de către oficialităţi abia în 1989 - după 32 ani de la avarie.

Istoria unei explozii

La data de 26 aprilie 1986 în fosta Uniunea Sovietică la Cernobîl, două explozii au zguduit reactorul numărul 4 al centralei nucleare Cernobîl. Prima din ele a făcut parte dintr-o reacţie atomică de fisiune în lanţ. Incendiul a durat zece zile, în cursul cărora au fost răspândite în atmosferă cantităţi enorme de substanţe radioactive, care au ajuns în scurtă vreme chiar şi pe alte continente ale pământutui, şi care şi până în zilele de azi mai emană radioactivitate.

Accidentul s-a produs în timpul unui test de siguranţă neautorizat. Pentru ca acesta să poată avea loc, echipa tehnică a deconectat sistemele de siguranţă. Lucrurile au scăpat însă de sub control. S-a produs o explozie violentă. Scutul superior al clădirii, o construcţie care cântărea 1.000 de tone, a fost pulverizat. Învelişul de grafit al reactorului a luat foc, iar produsele fisiunii radioactive au fost aruncate în atmosferă. 31 de oameni au murit pe loc. Efectele pe termen lung ale acestui accident nuclear au fost însă mult mai mari, provocând cu timpul zeci de mii de morţi; această cifră nu este unanim acceptată, unii cercetători afirmând că nu toate decesele de după 1986 cauzate de cancere pot fi puse pe seama exploziei.

Despre explozie lumea a aflat abia peste câteva zile, când conducerea sovietică de atunci a fost nevoită sa recunoască public avaria produsă.

Pentru înlăturarea efectelor exploziilor au fost mobilizate în total circa 600.000 de persoane, asa-numiţii "lichidatori", în general militari, nevoiţi să intervină cu mijloace rudimentare şi lipsiţi de orice fel de protecţie. Din rândul acestora au fost înregistrate cele mai multe victime. Peste 100.000 de persoane au fost evacuate în primele zile după accident. Efectele catastrofei se fac simţite până şi în prezent, de exemplu prin multele cazuri de leucemie raportate.

Dezastrul în cifre

> 1.23 - ora la care s-a produs explozia Reactorului 4, pe 26 aprilie 1986

> 216 tone de Pu si U au ramas in reactor

> 5% din materialul radioactiv a cazut in jurul centralei

> 3 ore a durat stingerea flacarilor

> 10 zile au continuat sa arda mocnit barele de grafit

> 200 de bombe tip Hiroshima - echivalentul cantitatii de particule radioactive eliberate in atmosfera

> 600.000 de lichidatori - pompieri, soldati si civili - au fost mobilizati la stingerea incendiului, ridicarea sarcofagului si indepartarea consecintelor, intre 1986 si 1990

> 20.000 tone de beton au fost turnate peste miezul radioactiv si folosite la ridicarea sarcofagului

> 1.000 mp insumeaza suprafata fisurilor aparute in sarcofag, in 20 de ani

> 135.000 de locuitori au fost evacuati din zonele invecinate centralei

> 30 km - raza “zonei interzise” din jurul centralei

> 784.320 ha de teren agricol si 700.000 ha de padure - scoase din exploatare