Nylon

1. Materiale Biocompatibile.Generalitati.Clasificare.

Ştiinţa biomaterialelor este denumita ca „ştiinţa care se ocupă cu interacţiunile dintre organismele vii şi materiale”, iar biomaterialele ca fiind „orice substanţă sau combinaţie de substanţă, de origine naturală sau sintetică, care poate fi folosită pe o perioadă de timp bine determinată, ca un întreg sau ca o parte componentă a unui sistem care tratează, grăbeşte, sau înlocuieşte un ţesut, organ sau o funcţie a organismului uman”(Williams 1992).

Un material biocompatibil este o substanta sau amestecuri de substante sintetice sau naturale, altele decit medicamentele, utilizate pentru timpi de rezidenta variabili la tratarea,reconditionarea sau inlocuirea unor tesuturi, organe, sau functii umane.Acestea implică cercetări fundamentale ṣi dezvoltarea unor tehnologii de obținere la standardele medicale de siguranṭa în exploatare a materialelor. Autoritatea din Europa ce a dictat Etica implanturilor, direcțiile internaționale de dezvoltare dar ṣi condițiile tehnice ce țin de obținerea efectivă a implanturilor sau a dispozitivelor medicale.

Materialele biocompatibile pot indeplini urmatoarele functii :

-imobilizarea substantelor bioactive costisitoare, in scopul reutilizarii lor ;

-stabilizarea substantelor bioactive, la actiunea pH-ului, temperaturii sau a solventilor;

-obtinerea formelor conditionate (capsule, tablete, supozitoare, unguente, etc.) cu desorbtie controlata a principiilor active ;

-realizarea de implanturi biocompatibile;

-realizarea de substraturi pt. atasarea si cresterea celulelor ( ingineria tesuturilor);[1]

Clasificarea materialelor biocompatibile se face functie de mai multe criterii.

Indiferent de aplicaṭia medicală, un material biocompatibil trebuie să îndeplinească următoarele cerinṭe:

• să nu fie toxic ṣi să nu conṭină produṣi filtranṭi;

• să nu provoace efecte alergice, cancerigene, teratogene (generate de anomalii morfologice);

• să nu provoace fenomene de respingere de către organism;

• să nu modifice compoziṭia sângelui ṣi să nu perturbe mecanismul coagulării (să fie hemocompatibil);

• să nu modifice pH-ul biologic;

• să nu provoace sedimentări în țesuturi ṣi biodegradări;

• să nu conțină site hidrofile sau hidrofobe care să favorizeze pătrunderea ṣi aderenṭa celulară;[2]

Materiale biocompatibile polimerice.

Un polimer este o moleculă mare compusă din mai multe subunități repetitive, cunoscut sub numele de monomeri. Datorită gamei largi de proprietăți,polimeri atât naturali cat si sintetici, joacă un rol esențial și sunt omniprezenti în viața de zi cu zi.Din punct de vedere structural polimerii pot avea mai multe forme:

Pentru aplicaţiile lor, biomateriale polimerice trebuie să îndeplinească câteva criterii

printre care cele mai importante sunt performanţa, stabilitatea şi durabilitatea. Acest criteria

pot fi obţinute, în primul rand, prin selectarea cu atenţie a materialului polimeric, cu

proprietati optime pentru aplicaţia urmărită. Latura inovatoare şi concurenţială a pieţei de

biomateriale polimerice a creat o dinamică specifică de producere a acestora, deoarece fiecare

polimer ales trebuie să prezinte avantaje şi caracteristici adecvate pentru a fi cat mai util unei

aplicaţii medicale specifice.[4]