Cai de Liberalizare a Comerțului Internațional

Introducere

Comerţul internaţional – un subiect foarte controversat încă din cele mai vechi timpuri. Printre cele mai greu de elucidat dileme derivate din acest caleidoscop se detaşează următoarele două: Cine sunt actorii schimburilor şi ce anume schimbă aceştia între ei? Care este rolul comerţului internaţional în ecuaţia dezvoltării în fiecare dintre etapele prin care trece umanitatea?

Mai mult de două secole economiştii au încercat să scoată în evidenţă avantajele prezentate ca incontestabile ale liberului schimb ca tip de politică comercială. Filozofia liberului schimb a pus accentul pe câştigurile obţinute ca urmare a specializării internaţionale în producţia şi comerţul cu bunuri. Însă, liberul schimb este mai degrabă un deziderat decât o stare de fapt . De multe ori liberalizarea comercială este asimilată eronat cu acea stare în care se observă o relaxare a protecţionismului.

Principala provocare manifestată în toate epocile a fost transformarea comerţului internaţional într-o sursă de bunăstare prin schimbarea instituţiilor, normelor de conduită şi comportamentului actorilor implicaţi.

În încercarea de a crea un „spaţiu de joc” adecvat, în cadrul căruia să poată fi reprezentate atât interesele „celor mici” cât şi ale „celor mari”, s-au pus bazele sistemului comercial multilateral ai cărui actori instituţionali sunt GATT şi, după înfiinţarea sa în 1995, OMC.

În ciuda faptului că arhitectura pieţei internaţionale s-a modificat substanţial în timp, negocierile desfăşurate în cadrul sistemului comercial multilateral acoperind din ce în ce mai multe probleme ale comerţului internaţional şi înregistrându-se o îmbunătăţire a participării ţărilor în curs de dezvoltare la acest mereu interesant flux economic internaţional, impasul în care se află în acest moment negocierile comerciale nu face decât să readucă în discuţie veşnicele faţete ale disconfortului creat de deschiderea spre mediul extern. Concurenţa importurilor, modificarea dinamicii şi structurii pieţelor de export, evoluţia imprevizibilă a cererii şi eforturile de adaptare, uneori dureroase la aceasta, sunt provocări cu care se confruntă la momente şi cu intensităţi diferite, toate ţările participante la sistemul comercial internaţional.

Ţările în dezvoltare au devenit jucători importanţi în cadrul comerţului internaţional, interesele lor pentru reducerea taxelor vamale şi a barierelor netarifare pe care produsele lor le întâlnesc pe pieţele ţărilor dezvoltate determinându-le să facă coaliţii şi să caute sinergia derivată dintr-un corect parteneriat internaţional. Dar, atunci când se pune problema reducerii barierelor pentru alte ţări în dezvoltare, interesele lor intră uneori în conflict.

Care este realitatea din prezent? Aceasta se caracterizează prin: preţuri ale bunurilor extrem de volatile, ameninţări reale la adresa securităţii economice a lucrătorilor aparţinând clasei de mijloc, nivel foarte ridicat al instabilităţii financiare, declinul pronunţat al cererii pe practic toate pieţele, nesiguranţă ecologică. Toate acestea au semnificative implicaţii globale şi necesită răspunsuri adecvate şi la nivel multilateral. Propunerile de reformă sunt extrem de variate şi merg de la adăugarea a noi subiecte pe agenda OMC până la declanşarea a noi negocieri într-un cadru instituţional mai larg pentru a implica, pe lângă OMC şi alte arhitecturi ale guvernanţei globale. Se speră că, în acest mod, se poate găsi soluţia la aspecte noi cum ar fi: securitatea alimentară, schimbările climatice şi cele în ecuaţia energetică, politicile în materie de concurenţă, noi reglementări financiare şi monetare.

Prin urmare, în încercarea de a evidenţia problemele cu care se confruntă la ora actuală ţările în curs de dezvoltare, am adus în discuţie o serie de opţiuni care ar putea fi disponibile acestor ţări, atât în cadrul cât şi în afara contextului multilateral. Prima şi în acelaşi timp cea mai promiţătoare opţiune este ca aceste ţări să acţioneze colectiv pentru a revigora sistemul OMC. Condiţia esenţială pentru a se putea duce la îndeplinire acest deziderat este ca ţările în dezvoltare să se arate dispuse să-şi deschidă pieţele, concomitent cu un proces susţinut de liberalizare din partea ţărilor dezvoltate.

De asemenea, ţările în curs de dezvoltare dispun de opţiunea de a se angrena în aranjamente de natură bilaterală sau regională, cu participarea exclusivă a acestor ţări sau şi cu implicarea ţărilor dezvoltate. Se pune problema însă a beneficiilor limitate rezultate din aranjamentele încheiate doar între ţările în dezvoltare, precum şi a riscurilor ce pot rezulta din cadrul celor încheiate cu ţările dezvoltate, din cauza asimetriilor în ceea ce priveşte puterea de negociere asupra unor probleme, necomerciale, dar care intervin în cadrul acestori tipuri de aranjamente. Cu toate acestea, acordurile regionale sunt privite ca paşi mărunţi dar cu efecte pozitive în direcţia liberalizării comerciale multilaterale. Aceşti paşi ar putea fi îmbunătăţiţi dacă aranjamentele de acest tip ar fi concepute în aşa fel încât să permită accesul mai facil mai multor ţări.

O altă opţiune o reprezintă iniţiativele direcţionate către anumite sectoare specifice. Aceste tipuri de iniţiative ar putea avea beneficii îndoielnice pentru ţările în curs de dezvoltare întrucât potenţialul lor de a oferi ceva în schimb este extrem de scăzut. Din acelaşi motiv nu este încurajată liberalizarea unilaterală, ţările în curs de dezvoltare practicând deja bariere destul de scăzute.