Expansiunea Comercianților pe Plan Internațional

Cap. 1. Aspecte teoretice privind franciza

În ultimii ani, se observă o tendinţă accentuată a comercianţilor de a-şi extinde activitatea pe plan internaţional, aceasta având loc prin expansiuni semnificative în afara graniţelor ţărilor de origine. Motivele pentru care comercianţii doresc să intre pe pieţele străine sunt: maturizarea pieţelor, creşterea nivelului de concentrare, costuri mari de operare, impunerea unei legislaţii mult prea stricte în domeniul comerţului şi, de asemenea, intrarea pe pieţele străine poate fi considerată şi o reacţie la lipsa de oportunităţi de dezvoltare pe pieţele proprii.

Expansiunea comercianţilor pe plan internaţional se poate realiza prin crearea unor francize în ţările pe ale căror piaţe se doreşte să se intre. Franciza este o metodă modernă de a începe şi de a desfăşura o afacere pe cont propriu, respectiv de a produce şi/sau comercializa, într-un anumit spaţiu, bunuri şi servicii care au fost lansate anterior cu succes în alte teritorii (pe alte pieţe). Din punct de vedere juridic, franciza este un contract între două sau mai multe persoane, având ca obiect acordarea unei concesiuni, prin care o persoană, numită beneficiar, primeşte de la o altă persoană, numită francizor, dreptul de a se angaja în producţia, ofertarea, vânzarea sau distribuirea unor bunuri sau servicii, conform unui anumit plan general.

Franciza continuă relaţia în care furnizorul oferă sub licenţă unui întreprinzător dreptul de a face o afacere, acordându-i asistenţă de organizare, formare a personalului, comercializare şi management în schimbul unei prestaţii a francizatului. Francizorul este o firmă de prestigiu care acordă dreptul de notorietate, acordă tehnologii de comercializare superioare, sisteme publicitare proprii şi tipuri de magazine puternic personalizate – toate acestea vor fi utilizate de un întreprinzător independent necunoscut sau neafirmat în domeniul respectiv.

Sistemul de franciză a fost mereu descris drept deschizător de oportunităţi în afacerile locale, regionale şi internaţionale pe termen lung. Denumirea de francizare provine încă din Evul Mediu, când un rege le-a dat voie, pentru prima dată, baronilor aflaţi pe teritoriul său să colecteze impozitele de la oameni în schimbul dreptului de a beneficia pe timp de război de soldaţii subordonaţi acestor baroni. Conceptul a reapărut într-o formă modernă la mijlocul secolului al XIX-lea, când firma americană Singer Sewing Machine a dat dreptul mai multor firme să vândă şi să ofere servicii pentru echipamentele produse de ea. Forma cea mai răspândită prin care francizorul vinde beneficiarului dreptul de a comercializa un produs sau serviciu, folosindu-se de numele lui sau de numele unei mărci comerciale care îi aparţine, a început să ia dezvoltare însemnată prin anii ’50.

Prin contractul de franciză, francizul (beneficiarul francizei) are obligaţia de a plăti iniţial o sumă de bani (drept de intrare în afacere), iar apoi o redevenţă anuală proporţională cu cifra de afaceri realizată. El este obligat să aplice integral metodele francizorului, pentru a se asigura continuitatea şi unitatea imaginii de marcă.

Ca afacere, franciza s-a impus datorită capacităţii de a înlătura unele din problemele cu care se confruntau întreprinzătorii particulari: lipsa de capital, ratele dobânzii mari la capitalurile împrumutate, dificultăţi în găsirea şi angajarea personalului calificat. Sistemul a început să se dezvolte imediat după cel de-al doilea război mondial când mulţi dintre cei întorşi din război au intuit noua modalitate de a atinge succesul financiar. Cum cea mai mare problemă era însă lipsa de experienţă, acei comercianţi care posedau o anumită putere economică au început să-şi vândă produsele şi know how-ul şi, astfel, sistemul a prins şi s-a dezvoltat rapid ca o nouă formă de comercializare şi promovare bazată pe relaţia dintre două părţi: proprietarul mărcii fabricii, al mărcii serviciilor şi/sau al mărcii produsului (francizorul) pe de o parte şi concesionarul francizei (francizatul) pe de altă parte. Între aceştia se încheie un contract de franciză care reprezintă, de fapt, un document legal – agreat şi semnat pentru o perioadă determinată de timp între cei doi viitori parteneri, două părţi independente din punct de vedere juridic. Prin acest contract, firma denumită francizor are posibilitatea să se extindă prin cedare dreptului de folosinţă al numelui firmei, al mărcii sau dreptului de comercializare a unor bunuri sau servicii, care sunt deja prezente pe piaţă şi înregistrează succes, în schimbul plăţii unei anumite taxe către concesionari sau francizaţi. Acesta din urmă are dreptul de a vinde produse, de a vinde sau închiria echipamente, terenuri sau sedii.