Fișa produsului - parfumul

Capitolul 1. Scurtă prezentare a parfumului

1.1.Scurt istoric

Cuvântul parfum, folosit în zilele noastre, provine din limba latina "per fumus" şi înseamnă "prin fum". Parfumeria, sau arta preparării parfumurilor, a luat naştere în Mesopotamia antică şi Egipt, şi a fost rafinat în continuare de Romani şi Perşi.

Deşi parfumuri şi parfumerii au existat în India, o mare parte din aromele lor se bazează pe tamâie. Primul chimist înregistrat a fost o femeie pe nume Tapputi, o preparatoare de parfumuri. Ea a distilat flori, uleiuri şi obligeana, cu alte aromatice, iar apoi le-a filtrat şi le-a pus înapoi, repetând procedura de nenumarate ori.

Arheologii au descoperit, în 2005, cele mai vechi parfumuri în Pyrgos, Cipru. Aceste parfumuri au o vechime de aproximativ 4.000 de ani. Parfumurile au fost descoperite într-o parfumerie antică. În epoca veche, oamenii au folosit ierburi şi condimente precum migdale, coriandru, mirt, rasina de conifere, bergamot.

Un chimist arab, Al-Kindi (Alkindus), a scris, în secolul al nouălea, o carte despre parfumuri, pe care l-a denumit: "Cartea Chemist a parfumurilor şi distilării". Aceasta conţine peste o sută de reţete pentru uleiuri aromate, balsamuri, ape aromatice şi înlocuitori sau imitaţii de medicamente scumpe. Cartea descrie, de asemenea, 107 de metode şi reţete pentru prepararea parfumurilor şi echipamentele pentru prepararea parfumurilor, cum ar fi alambic. Medicul persian musulman, Avicenna (cunoscut şi ca Ibn Sina) a introdus procesul de extragere a uleiului din flori prin distilare, astăzi aceasta fiind cea mai frecventă procedură, experimentând în primul rând cu trandafiri. Până la descoperirea lui Avicenna, parfumurile lichide erau amestecuri de uleiuri şi sfărâmate sau petale. Ambele materii prime şi technologia de distilare a influenţat semnificativ parfumeriile de vest şi evoluţia ştiinţifică, în special proprietăţile chimice.

Arta fabricării parfumurilor a devenit cunoscută în Europa de Vest înca din 1221. În est, maghiarii au produs în 1370 un parfum din uleiuri parfumate, amestecate într-o soluţie de alcool, la comanda reginei Ungariei, Elisabeta, parfumul fiind cunoscut sub numele Apa Ungariei. Arta fabricării parfumurilor prosperat în perioada Renaşterii în Italia, şi în secolul al 16-lea, rafinamente italiene au fost luate în Franţa, de Rene the Florentine (Renato il fiorentino), parfumeurul personal al lui Catherine de' Medici. Laboratorul lui a fost legat cu apartamentul ei printr-un pasaj secret, astfel nici o formulă nu se putea fura. Datorită lui Rene, Franţa a devenit foarte repede unul dintre centrele europene de parfum şi fabricare produse cosmetice. Cultivarea florilor pentru esenţa lor parfumată, care a început în secolul al 14-lea, a crescut într-o industrie majoră în sudul Franţei. Între secolul 16 şi 17, parfumurile au fost folosite în primul rând în cercul bogaţilor pentru combaterea mirosurilor corporale, rezultând din cauza băilor neregulate. Parţial datorit acestei clientele a fost creat industria parfumurilor. În Germania, frizerul italian Giovanni Paolo Feminis a creat o apă de parfum numit Aqua Admirabilis, cunoscut azi sub denumire de apă de colonie.

1.2. Mod de obţinere

Metodele de folosire şi extragere a uleiurilor aromate se bazează pe principiul macerării şi distilării. Un ingredient foarte important este acel compus din solvenţi volatili care împrăştie aroma în urma pulverizării. Este considerat cel mai pur parfum acela compus din arome extrase din flori. Multe din tehnicile moderne folosesc culturile de plante.

Infuzia şi macerarea. Această tehnică este foarte scumpă şi foarte rar întrebuinţată. Şi-a atins apogeul în 1860. Este o procedură foarte costisitoare, care nu se bazează pe întrebuinţarea căldurii (căldura modifică intensitatea aromei si calitatea acesteia), astfel obţinându-se o aromă de cea mai bună calitate. Această procedură este folosită, în general, la flori foarte delicate, care nu păstrează aromele la temperatură ridicată. Exemple fiind: iasomie, violete, tuberoza şi trandafirii.

Infuzia este cunoscută ca metodă de mii de ani, începând cu Egiptul antic. Se bazează pe principiul absorbirii mirosului de către grăsimi. Plantele sau celelalte părţi aromatice ale unei plante sunt scufundate în uleiuri ce vor absoarbe aroma. Plantele sunt aşezate pe un amestec de grăsimi de porc şi vacă (aceste grăsimi sunt aşezate pe o placă de sticlă cu margini din lemn numită chassis) fiind lăsate câteva zile pentru a-şi elibera uleiurile. Acest procedeu este repetat de mai multe ori cu plante proaspete până când grăsimea absorbea în totalitate uleiurile, substanţa rezultată numindu-se „pomade”. Uleiurile sunt extrase din grăsimi prin dizolvarea soluţiei în alcool, ce urmează a fi păstrate o săptămână şi apoi supuse unei răciri la o temperatură de -680F. Astfel esenţa se va dizolva în alcool, iar grăsimea va rămâne. Amestecul va fi răcit şi filtrat de mai multe ori pentru îndepărtarea grăsimii. Apoi se lasă evaporarea alcoolului obţinându-se astfel esenţa pură. De obicei, în zilele noastre se foloseşte uleiul de măsline sau parafina lichidă, ce se întinde pe placă în locul grăsimilor. uleiul parfumat numindu-se “huile antique”.

Macerarea este similară infuziei. Macerarea se foloseşte la extragerea uleiurilor din ingrediente animale, vanilie sau iris. Macerarea durează o perioadă destul de lungă.

Distilarea este principala metodă de extracţie a uleiurilor. Procesul de distilare este bazat pe principiul fierberii materialului şi extragerea esenţei prin evaporare. După condensare, uleiul se separă de apă şi poate fi colectat. Plantele sunt strivite pentru a-şi elibera uleiurile mai uşor. Pentru obţinerea unui kilogram de ulei de trandafir sunt necesare cinci-şase tone de petale. Metodele curente mai implică punerea plantelor pe o sită prin care trec vapori fierbinţi.

Expression este o tehnică foarte simplă în care se folosesc fructe citrice, fiind supuse unor presări la rece, operaţie în urma căreia se extrag esenţele uleioase cu ajutorul unor role sau bureţi. Această operaţie nu implică folosirea căldurii, aroma fiind apropiată de mirosul natural al fructului. Egiptenii în antichitate adunau flori într-un săculeţ de mătase, care era stors până se scurgea tot uleiul din ele. În Italia, uleiul de lămâie era cules printr-o procedură similară numită “ecuelle”.

Extracţia cu solvenţi volatili. Această metodă de extracţie a uleiurilor aromatice se foloseşte pentru plantele a căror aromă este deteriorată de temperaturi ridicate. Uleiurile sunt extrase folosind solvenţi care au punctul de fierbere mai mic decât al apei, cum ar fi eter sau substanţele extrase din petrol, al căror grad de evaporare ridicat. Aceste metode sunt folosite, în general, pentru dizolvarea esenţelor di plante sau grăsimi animale. Metoda uzuală implică aplicarea materialului aromat pe site din metal într-un container; solventul este aplicat peste ele, după care este lăsat să se vaporizeze, lăsând în urmă o substanţă numită „beton”, formată din uleiul esenţial şi stearoptene. Uleiul aromat poate fi separat de stearoprene prin extracţia cu alcool, rezultând cea mai pură şi concentrată substanţă din toate uleiurile cunoscute.

Alte operaţii şi proceduri se folosesc cu scopul rectificării, clasificării fracţionare, decolorării, etc., care îmbunătăţesc şi rafinează materia primă, pentru amestecuri şi producerea de parfumuri.