Locul IMM-urilor în Economia UE

1.LOCUL I.M.M.-URILOR ÎN ECONOMIA U.E.

Termenul generic de firmă a pătruns în teoria şi practica de natură economică după anii ′30 din secolul trecut, dar s-a impus după anii ′70 şi a devenit cvasi-general recunoscut în ultimul deceniu.

În România azi tot ceea ce este unitate economică cu caracter comercial este firmă în „limbajul de piaţă”, dar în ştiinţă mai are de aşteptat până va trece pe primul plan. În alte ţări din Europa, în mod deosebit în Franţa şi Italia dar şi pe alte continente unele popoare de limbă latină folosesc şi termenul de întreprindere. Mulţi folosesc mai mult sau mai puţin concomitent cei doi termeni atribuindu-le aceeaşi valoare cognitiva.

Firma, prin delimitările mai mult sau mai puţin exprese de până acum reuneşte unităţile economice de orice fel dacă acestea au caracter comercial sau lucrativ. În ceea ce priveşte întreprinderea s-a observat că se utilizează mai selectiv, cel mai des pentru a indica unităţi economice comerciale nefinanciare.

Termenul “întreprindere” s-a folosit cu mult înaintea celui de firmă. Se consideră că studiul întreprinderii din punct de vedere economic îşi găseşte locul în ştiinţele de gestiune şi în special în economia întreprinderii concentrându-se pe: a) funcţiile întreprinderii – comercială, de producţie, aprovizionare, logistică, resurse umane, financiare etc.; b) organizarea întreprinderii, mecanismele de comunicare, configuraţia structurală etc.; c) relaţiile sale cu mediul economic, strategia etc.

Termenul de “firmă” a fost pus în centrul atenţiei de Ronald Coase în 1937 în articolul „The Nature of the Firm” care este considerat de foarte mulţi iniţiaţi în domeniu drept fundamentul teoretic modern al teoriei despre firmă. Au fost aduse atunci în discuţie două probleme majore ale firmei: a) care este natura firmei? b) cum poate fi explicată existenţa sa din moment ce în ştiinţă se consideră că sistemul sau sistemele preţurilor şi alocarea optimă a resurselor sunt realizate de piaţă?

Problematica firmei se circumscrie, în principal, în perimetrul întrebărilor puse de Coase privind natura, existenţa, eficienţa şi mecanismele de coordonare ale firmei la acestea adăugându-se preocupările apărute ca urmare a transformărilor survenite în cadrul firmelor cu privire la resursele umane, inovaţie, globalizare, guvernanţă şi frontiere.

Materialele ce le vom parcurge in curs nu au avut în vedere întreprinderea în totalitatea sa, adică toate întreprinderile, ci numai o parte a acestora - cele pentru care s-a statornicit sintagma întreprinderi mici şi mijlocii sau IMM-uri.

Despre aceste întreprinderi se vorbeşte dintotdeauna pentru că fiecare a perceput existenţa unor deosebiri între întreprinderi după nenumărate criterii. Aşa că fiecare când s-a referit la întreprinderi mici şi mijlocii a avut în vedere în mod deosebit criterii cantitative – număr de salariaţi, volumul producţiei, al vânzărilor, numărul de maşini, utilaje, instalaţii etc. Modul definirii întreprinderilor mici şi mijlocii este adesea diferit pe grupuri de ţări şi pe ţări.

În timp s-a făcut desigur o anumită clarificare şi apropiere dar unele diferenţe continuă să existe indiferent dacă acestea sunt cumva justificate sau nu din punct de vedere ştiinţific sau practic. În acest sens amintim că pentru adepţii menţinerii diferenţierilor cele mai des invocate sunt două motive: deosebirea dintre nivelurile de dezvoltare ale ţărilor mai ales atunci când este vorba despre ţări foarte dezvoltate şi foarte rămase în urma şi necesitatea reflectării adecvate a specificului naţional. Dificultăţile pe care le generează menţinerea diferenţierilor pentru analizele comparative între ţări, pentru cunoaşterea experienţelor existente în lume cu scopul elaborării unor politici proprii de dezvoltare a I.M.M., precum şi pentru studiul pieţelor la care se adaugă avantajele utilizării unei reţele unice de măsurare şi analiză, mai ales în ultimii ani, au impulsionat orientarea către un model unic fără ca acesta să fie obligatoriu pentru toate ţările sau să fi fost certificat în vreun fel de vreo autoritate ca având caracter unic. De altfel, este necesar să observăm că o asemenea evoluţie există, dar despre un model unic în sens propriu se vorbeşte şi se acţionează în cadrul grupărilor integraţioniste regional-internaţionale precum Uniunea Europeană, ALENA şi probabil altele.

Sub acest aspect cel puţin, Uniunea Europeană a făcut pasul hotărâtor. Printr-o Recomandare a Comisiei 2003/361/EC din 6 mai 2003 se înlocuieşte o recomandare mai veche şi se promovează un model unic de considerare a întreprinderilor mici şi mijlocii. Noua definire a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. Tratatul CEE permite Consiliului European şi Comisiei Europene să emită recomandări şi opinii. Recomandările de această provenienţă sunt acte legislative comunitare care nu au caracter obligatoriu. Modelul unic are 4 criterii prin care se asigură definirea juridică a IMM, dar faptul că aplicarea acestuia rămâne la aprecierea fiecărei ţări a permis Ungariei să reţină şi să aplice o definiţie juridică simplificată la numai doi indicatori – efectivul de personal şi cifra de afaceri; Olanda şi Spania n-au adoptat definiţii admise juridic comunitar, iar în definirea statistică diferă nivelul indicatorilor respectivi. Potrivit modelului unic al U.E. definirea juridica şi statistică a IMM se prezintă astfel:

Tabelul nr. 1

IMM Efectiv personal (salariaţi) Cifra de afaceri anuală (euro) Total bilanţ anual

(euro) Grad de autonomie

Micro-întreprinderi 1 – 9 < 2 milioane < 2 milioane *

Întreprindere mică 10 – 49 < 10 milioane < 10 milioane *

Întreprindere mijlocie 50 – 249 < 50 milioane < 43 milioane *

NOTA:

* = 25% sau mai mult din capital sau din dreptul de vot la alte întreprinderi sau deţinute de alte întreprinderi

Definirea IMM deşi are un model unic în U.E. nu este unitară şi nici destul de apropiată între toate ţările membre pentru a asigura o comparabilitate satisfăcătoare la toţi parametrii. Însuşirea modelului unic rămâne o problemă deci pentru ţările membre ale U.E.