Negustori și Comercianți

O perspectivă istorică privind evoluţia profesiei de negustor şi o perspectivă juridică asupra comercianţilor,a actelor şi faptelor de comerţ ”

De-a lungul istoriei percepţia asupra timpului şi spaţiului s-a modificat semnificativ. Din punct de vedere al timpului societatea umană a evoluat în cadrul mai multor epoci istorice: preistoria, antichitatea, evul mediu, epoca modernă şi epoca contemporană. De la o perioadă la alta valoarea spaţiului a fost diferită, fiind condiţionată de posibilităţile societăţii umane de a valorifica resursele unui spaţiu dat.

În Antichitate negustorii fenicieni au ridicat în locurile strategice de pe coastă o serie de docuri, bazare şi colonii. Prin intermediul acestor puncte comerciale ei şi-au manifestat dominaţia asupra comerţului în bazinul Mediteranei.

Grecia antică a cunoscut o dezvoltare deosebită începând cu secolul V î. Hr., perioadă în care în agricultura Greciei s-a trecut de la cultura cerealelor la cultivarea măslinului şi a viţei de vie, în paralel cu dezvoltarea meşteşugurilor şi cu sporirea producţiei de mărfuri. Toate aceste mutaţii au impulsionat dezvoltarea comerţului exterior. Supremaţia oraşelor greceşti a fost concurată de o altă putere din Mediterană: Imperiul Roman.

Imperiul Roman a reuşit în urma campaniilor militare victorioase să-si extindă graniţele şi să ia locul Feniciei şi oraşelor greceşti în Mediterană. Extinderea cuceririlor romane şi transformarea într-un puternic stat maritim au contribuit la dezvoltarea pe scară largă a comerţului.

În Europa Evului Mediu economia a fost caracterizată drept una naturală în care producţia era subordonată consumului. În perioada de început a Evului Mediu a avut loc o restrângere a schimburilor comerciale, comerţul încetând aproape să existe, iar în unele zone banii au dispărut, schimbul efectuându-se pe bază de troc.

Comerţul exterior a rămas însă putin mai dezvoltat decât cel interior, deşi iniţial a suferit şi el o restrângere. În cadrul comerţului exterior ponderea cea mai mare o aveau produsele de lux necesare pentru satisfacerea nevoilor feudalilor, produse ce erau aduse din Orient, în special covoare, ţesături de mătase, covoare, pietre preţioase, mirodenii, fructe exotice. În afară de aceste produse în nordul Europei se mai făcea comerţ cu blănuri, piei de animale, lână, cânepă, pânzeturi, arme, peşte, cereale, etc. Se realiza un important comerţ cu cai pentru armate.

În Evul Mediu spre deosebire de perioada antică în calea comerţului exterior au existat mai multe piedici generate în special de fărămiţarea feudală. Feudalul, stăpân aproape absolut pe feuda sa, percepe foarte multe taxe şi impozite pentru acordarea dreptului de a face comerţ pe moşia sa. În plus în cazul avarierii mijlocului de transport, negustorul pierdea marfă, iar încărcătura salvată era declarată proprietatea feudalului sau a regelui.

La începutul secolului al XIX-lea, nevoile dezvoltării comerţului şi implicit ale apărării intereselor comercianţilor au dus la recunoaşterea şi legiferarea dreptului comercial, ca un drept special faţă de dreptul civil.

Piatra de hotar în formarea dreptului comercial a constituit-o adoptarea Codului comercial francez în 1807. Anumite acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice ─ denumite acte de comerţ ─ au ieşit de sub incidenţa Codului civil francez din 1804 şi li s-a dat o reglementare nouă în Codul comercial, corespunzătoare exigenţelor activităţii comerciale. Sistemul autonomiei dreptului comercial a fost considerat un progres în reglementarea raporturilor juridice. El a fost preluat şi de Codul civil italian, adoptat în anul 1882. Acest Cod comercial a servit ca model pentru Codul comercial român din 1887.

Activitatea comercială cuprinde atât activitatea de producere a mărfurilor şi serviciilor cât şi activitatea de circulaţie (distribuţie) a mărfurilor, noţiunea de comerciant fiind astfel una generică ; ea desemnează orice persoană fizică sau juridică ce desfăşoară în mod profesional o activitate comercială indiferent de obiectul acesteia.

Spre deosebire de faptele de comerţ , care nu au o definiţie legală , comerciantul este definit astfel : ˝Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ , având comerţul ca o profesiune obişnuită , şi societăţile comerciale. Deci sunt comercianţi atât persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ ca profesiune obişnuită - comercianţi individuali - cât şi persoanele juridice - comercianţi colectivi.

Codul Comercial defineşte comerciantul persoană fizică nu prin apartenenţă sa la un anumit grup profesional - sistemul obiectiv - , ci prin actele şi operaţiunile , faptele de comerţ pe care le săvârşeşte cu caracter profesional . În ceea ce priveşte persoanele juridice , Codul comercial se rezumă la a preciza că : " au calitatea de comerciant şi societăţile comerciale " . În consecinţă vor avea calitatea de comerciant persoanele juridice care îmbracă forma societăţilor comerciale Precizarea definiţiei de comerciant prezintă un interes deosebit. Persoana care dobândeşte statutul de comerciant , beneficiază de un regim juridic diferit faţă de acela al necomerciantilor.Astfel , calitatea de comerciant produce unele consecinţe juridice asupra raporturilor juridice , la care persoana fizică participă , astfel :

-în vederea protejării intereselor participanţilor la activitaţile comerciale, legea stabileşte anumite obligaţii profesionale ale comercianţilor : înmatricularea în registrul comerţului , obligaţia de a tine anumite registre comeciale , respectarea regulilor privitoare la concurenţa loială.