Practică - instrumente de politică comercială întâlnite în activitatea firmelor cu activitate de comerț exterior

I. Abordări generale privind politica comercială

Majoritatea economiştilor au susţinut şi argumentat ideea potrivit căreia comerţul liber reprezintă un ideal, toate modelele teoretice sugerând că un astfel de comerţ evită pierderile de eficienţă asociate producţiei şi consumului la nivel naţional. De asemenea, mulţi economişti consideră că un comerţ liber generează mai multe avantaje decât eforturile depuse la nivel guvernamental pentru elaborarea unor politici în direcţia eliminării distorsiunilor la nivelul producţiei sau consumului naţional.

Aproape toate statele lumii intervin în comerţul lor exterior prin politici comerciale mai protecţioniste sau mai liberale.

Politica comercială, ca parte integrantă a politicii economice generale, vizează ansamblul relaţiilor economice externe ale unei ţări. În accepţiunea sa clasică, politica comecială cuprinde totalitatea reglementărilor şi măsurilor de ordin juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar-bancar şi valutar, adoptate la un moment dat de către autorităţile statului în scopul promovării schimburilor comerciale externe şi protejării pieţei producătorilor interni de efectele negative ale concurenţei externe.

Politica comercială reprezintă un atribut al suveranităţii oricărui stat independent, prin intermediul căreia statul urmăreşte să asigure un anumit grad de permisivitate a mărfurilor de provenienţă străină, ţinând cont de asigurarea unor echilibre dinamice la nivel naţional şi de necesităţile de protejare a unor industrii autohtone.

Principalul obiectiv urmărit în cadrul politicii comerciale se apreciază a fi asigurarea obţinerii avantajului comparativ, respectiv o economie de eforturi rezultată din:

- valorificarea pe pieţele externe (exportul) a acelor mărfuri care pot fi produse în condiţii mult mai avantajoase la nivel naţional;

- procurarea de pe pieţele externe (importul) a acelor mărfuri pentru care nu există condiţii favorabile de producţie la nivel naţional, comparativ cu posibilităţile altor furnizori externi.

Pe termen lung, politica comercială urmăreşte stimularea dezvoltării economiei naţionale în condiţiile intensificării concurenţei externe. Plecând de la acest obiectiv general pe termen lung, politicile comerciale îşi pot propune, pe termen scurt şi mediu, în funcţie de situaţia economică a fiecărei ţări, şi anume:

- perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe;

- stimularea sau restrângerea comerţului cu anumite produse sau grupe de produse;

- promovarea exporturilor pentru realizarea importurilor necesare în vederea asigurării unui echilibru dinamic al balantei comerciale;

- protejarea unor sectoare economice strategice, de interes economico-social sau de perspectivă;

- redefinirea unor echilibre sectoriale interne;

- modificarea orientării geografice a schimburilor comerciale externe, în direcţia intensificării sau restrângerii fluxurilor comerciale cu anumite ţări;

- îmbunătăţirea raportului de schimb prin creşterea puterii de cumpărare a exporturilor.

Obiectivele politicii comerciale sunt influenţate considerabil şi de potenţialul economic de care dispune şi conjuctura economică internaţională.

Scopul final al oricărei politici comerciale este maximizarea câştigurilor oferite prin participarea la comerţul internaţional, respectiv sporirea contribuţiei activităţii de comerţ exterior la progresul economic general al ţării.

Politica comercială îndeplineşte o serie de funcţii, după cum urmează:

- promovarea relaţiilor economice externe, respectiv impulsionarea exporturilor;

- protejarea pieţei producătorilor naţionali de concurenţa străină, respectiv reglementarea şi controlul importurilor;

- realizarea unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe;

- sporirea rezervei valutare a statului.

De-a lungul timpului, experienţa comercială intenaţională a evidenţiat manifestarea mai multor tipuri de politică comercială practicate de ţările lumii participante la fluxurile comerciale derulate cu partenerii externi. Aceste tipuri combină, într-o manieră particulară şi în proporţii diferite, aspecte privind încurajarea fluxurilor comerciale externe (măsuri de liberalizare comerciale) sau restrângerea acestora (impunerea de obstacole comerciale).

În consecinţă, în tipologia politicilor comerciale externe adoptate de statele lumii pot fi cuprinse trei tipuri de politică comercială: autarhia, liber-schimbul şi protecţionismul.

Autarhia reprezintă o stare de izolare economică faţă de celelalte state şi de orientare spre interior a satisfacerii cu orice preţ a necesităţilor de consum productiv şi personal, ignorându-se avantajul implicat de comerţul cu alte state. Autarhia se mai poate defini ca reprezentând un regim caracteristic unei economii închise, în care ţara respectivă consumă ceea ce produce, fără a recurge la importuri.

Dacă din punct de vedere teoretic, sistemele autarhice vizează anularea tuturor legăturilor cu alte ţări, în realitate, autarhia nu poate fi nici totală, atâta timp cât nici o ţară nu dispune de toate resursele pentru a asigura necesarul de consum al populaţiei, şi nici permanentă, deoarece experienţa ne demonstează că dezvoltarea autarhică duce în timp la necesitatea dezvoltării contactelor cu exteriorul (fostul Imperiu Soivietic, Cuba sau Coreea de Nord).