Protecția consumatorului privind servicile de cazare turistică

Introducere

Turismul se poate dezvolta satisfăcător numai în situaţia în care există suficiente posiblităţi pentru odihna şi cazarea vizitatorilor. De aceea, dintre serviciile turistice de bază, serviciile hoteliere condiţionează în cel mai înalt grad volumul activităţii turistice, deşi anumite categorii de vizitatori nu recurg întotdeauna la serviciile obiectivelor de cazare. Unii turişti sunt găzduiţi de rude, alţii înnoptează în propriile mijloace de transport (maşini, rulote, corturi). Ponderea acestor categorii de turişti poate să influenţeze uneori destul de semnificativ coeficienţii capacităţilor de cazare luate în evidenţa localităţilor de destinaţie turistică.

Capacităţile de cazare cuprind totalitatea formelor capabile de găzduire (înnoptare) cum sunt: hoteluri, moteluri, hanuri, cabane, popasuri turistice, vile, sate de vacanţă, cămine, campinguri, căsuţe, tabere de vacanţă etc, care asigură odihna turiştilor pe o anumită durată de timp, în baza unor tarife determinate.

Serviciul de cazare vizează, prin conţinutul său, conturarea condiţiilor şi confortului pentru adăpostirea şi odihna călătorului. În practica turismului modern, el este produsul a ceea ce se numeşte industria hotelieră, sector care înglobează ansamblul activităţilor desfăşurate în spaţiile de cazare, acele prestaţii oferite turistului pe timpul şi în legătură cu rămânerea lui în unităţile hoteliere.

Protecţia consumatorului, atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi în România este reglementată printr-o serie de legi şi ordonanţe, prezentate succint, dar în acelaşi timp a fost acordată o atenţie deosebită drepturile consumatorilor de servicii de cazare turistice. Pot exista o serie de modalităţi de protecţie a turiştilor, însă doar combinate cu autoprotecţia individuală poate duce la un sejur de calitate şi un turism civilizat.

Asigurarea unei baze de cazare conforme cu anumite standarde de calitate si creearea unei relatii de încredere si ospitalitate poate conduce la o crestere a ponderii acestui sector în economia tării.

Proiectul este structurat în 4 părti după cum urmează : Capitolul 1 expune aspecte teoretice legate de serviciile de cazare turistică precum: o definitie si clasificare a acestora, o evolutie la nivel mondial si la nivelul României si o prezentare a pietii turistice pe cele două planuri.

În capitolul 2 am prezentat cadrul legislativ legat de protectia consumatorilor în general si a protectiei consumatorilor de servicii turistice la nivelul Uniunii Europene, Spaniei si României.

Capitolul 3 prezintă un studiu comparativ legat de serviciile de cazare turistică între România si Spania, cuprinzând si o analiză a două oferte de cazare din cele două tări. Acest capitol se încheie cu analiza si rezultatele studiului făcut pentru ca în Capitol 4 să ajungem la o concluzie legată de calitate serviciilor de cazare din tara noastră si de a veni cu propuneri de îmbunătătire a acestor servicii, scopul fiind protejarea consumatorului si promovarea unei imagini favorabile a României în UE.

Capitolul 1. Aspecte teoretice si conceptuale studiate în domeniul serviciilor de cazare turistică

1.1. Definirea si clasificarea unitătiilor de cazare turistică

Capacităţile de cazare cuprind totalitatea formelor capabile de găzduire (înnoptare) cum sunt: hoteluri, moteluri, hanuri, cabane, popasuri turistice, vile, sate de vacanţă, cămine, campinguri, căsuţe, tabere de vacanţă etc, care asigură odihna turiştilor pe o anumită durată de timp, în baza unor tarife determinate.

Serviciul de cazare vizează, prin conţinutul său, conturarea condiţiilor şi confortului pentru adăpostirea şi odihna călătorului. În practica turismului modern, el este produsul a ceea ce se numeşte industria hotelieră, sector care înglobează ansamblul activităţilor desfăşurate în spaţiile de cazare, acele prestaţii oferite turistului pe timpul şi în legătură cu rămânerea lui în unităţile hoteliere.

În practica turistică internaţională se cunosc mai multe criterii de clasificare a obiectivelor de cazare:

După structura retelei de cazare pot fi distinse forme de bază (hotelul, motelul, hanul turistic,etc.)şi forme complementare de cazare(campingul, satul de vacanţă, satul turistic,etc) care funcţionează în zonele(staţiunile, localităţile) în care reţeaua de bază nu dispune de capacităţi suficiente ori în acele locaţii unde activitatea turistică are un pronunţat caracter sezonier.

Clasificarea porneşte de la considerentul că un obiectiv de cazare reprezintă de fapt, o ofertă tridimensională de servicii de cazare (în timp, în spaţiu şi în structură), care nu poate satisface în toate împrejurările cererea de cazare a clientelei potenţiale în perioadele de vârf de sezon.Capacităţile complementare de primire, denumite şi extrahoteliere, fiind amenajări relativ simple, se realizează într-un timp mai scurt şi cu investiţii specifice mai reduse decât capacităţile de bază şi sunt destinate, în principal, preluării unei părţi a solicitărilor din perioadele de afluenţă maximă a clientelei. În funcţie de evoluţia cererii turistice şi de intensitatea sezonalităţii, ponderea formelor de bază şi complementare de cazare poate diferi substanţial de la o staţiune (localitate) la alta şi chiar de la o ţară primitoare de turişti la alta.

După categoria de confort hotelurile sunt grupate în functie de tipul de structuri de primire cu functiuni de cazare.Categoria de confort a unitătilor de cazare este determinată de caracteristicile constructive,calitatea si complexitatea dotărilor tehnice,nivelul calitativ si diversitatea serviciilor prestate.Conform normelor metodologice în vigoare,în România pot functiona următoarele tipuri de structuri de primire turistice,clasificate astfel:

Normele metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice, publicate în Monitorul Oficial al României, nr.582 bis, 6 august 2002.