Rolul Barierelor Tarifare Și Netarifare În Uniunea europeană

Introducere

Protecționismul este o doctrină economică ce consta în protejarea economiei naționale prin limitarea sau interzicerea importului de produse străine. O țară poate filtra schimbul cu exteriorul prin intermediul a diferite modalități protecționiste, tarifare (presupune utilizarea barierelor vamale) și netarifare (utilizând bariere ca: contingente, norme tehnice, formalități administrative etc).

Liberul schimb este o doctrină economică liberală caracterizată prin libera circulație a mărfurilor, capitalului și persoanelor, respectiv prin absența barierelor în calea relațiilor economice internaționale. Acesta are efect maxim de bunăstare doar în cazul unei distribuții date a venitului pe plan mondial, orice modificare a respectivei distribuții atenuând vizibil meritele liberului schimb.

UE adopta atât măsuri protecționiste în comerțul extern (cea mai nouă măsură anti-dumping a fost luată împotriva importului de pantofi din China și Vietnam) și mai puțin în cel intern (instaurându-se norme standard pentru produsele interne) cât și de liber schimb mai ales în cadrul comunității (țările membre, prin principiul transparenței naționale, trebuie să anunțe Comisia Europeană de orice măsură națională care se abate de la principiul liberului schimb în comunitate) dar și cu țări nemembre (în cazul în care comerțul cu produsele respective avantajează comunitatea).

Tezele protecționiste insistă asupra deficiențelor pieței în principal din 3 motive:

• rigiditarea pieței internaționale ( concurența imperfectă );

• reacțiilor la variațiile de preț (datorate în special efectului Cobweb, așteptările consumatorilor le susțin pe cele ale producătorilor, și invers);

• existența economiilor externe ( un tarif vamal protecționist, menit să apere piața internă va fi aplicat până cănd producția va deveni competitivă) – de aceea la Geneva, planul Brasseur a propus ca industriile țărilor subdezvoltate să beneficieze de protecție temporară și degresivă.

Categoria neo-protecționistă include toate acele măsuri , altele decât cele tarifare , prin care se urmărește limitarea volumului importurilor sau controlul prețurilor, precum și ameliorarea competitivității industriei interne comunitare.

1. Politica Comercială Comună în era Lisabona

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona de la 1 decembrie 2009, Politica Comercială Comună (PCC) a UE a intrat într-o nouă eră. Tratatul de la Lisabona a modificat fiecare prevedere în parte aplicabilă PCC. Ca răspuns parţial la apelul pentru “mai multă democraţie, transparenţă şi eficienţă”, exprimat în Declaraţia din 2001 de la Laeken, privind viitorul Uniunii Europene, Tratatul de reformă reechilibrează în mod semnificativ responsabilităţile instituţionale ale PCC la nivelul UE şi competenţele între aceasta şi statele membre la nivel de guvernare.

În plus, mandatează reforma de implementare a PCC printr-o revizuire a procedurilor de comitologie ale UE şi formalizează procesul de facto al integrării de lungă durată a PCC, sub umbrela acţiunii externe a UE. Tratatul de la Lisabona nu numai că pune capăt celor cinci decenii de procese politice bine repetate care se aplică PCC, dar, cu introducerea unor noi actori şi circumscripţii politice, precum şi politizarea PCC care rezultă, plasează comerţul extern şi politica de investiţii a UE pe bazele unei noi fundaţii normative.

Patru principale reforme PCC determină, în grade diferite, formularea şi punerea în aplicare a caracterului post-Lisabona al politicii comerciale și de investiții a UE.

În primul rând, Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) a mărit în mod semnificativ rolul Parlamentului European în procesul de elaborare a politicii comerciale vis-à-vis de Comisia Europeană şi Consiliul European de Miniștri - în special prin acordarea Parlamentului European a dreptului şi autorităţii de a aproba sau a respinge toate acordurile comerciale şi de investiţii şi puterea de codecizie în adoptarea legislaţiei-cadru.

În al doilea rând, TFUE impune revizuirea normelor de comitologie, care sunt deosebit de importante pentru punerea în aplicare a PCC.

În al treilea rând, tratatul se extinde şi consolidează competenţele comerciale externe exclusive ale UE, prin aducerea investiţiilor străine directe, comerţului cu servicii şi aspectelor privind drepturile de proprietate intelectuală legate de comerț sub umbrela Uniunii Europene.

În al patrulea rând, Tratatul de la Lisabona codifică integrarea comerţului şi a politicii de investiţii în domeniul acţiunii externe a UE şi redă în mod oficial revenirea PCC la principiile sale, cum ar fi dezvoltarea economică durabilă, gestionarea durabilă a resurselor la nivel mondial, îmbunătăţirea treptată a mediului înconjurător şi buna guvernare la nivel mondial.

În următoarea perioadă responsabilitatea Congresului pentru comerţ şi politica de investiţii va fi la fel ca în deceniile recente, lucru care a deschis uşa şi, într-adevăr a dus la dezbateri extrem de populiste, de captare a procesului politic prin intermediul grupurilor de interese speciale şi a progresului politic. Ca atare, calitatea dezbaterilor congresionale şi executive ale SUA, de exemplu, de ratificare a acordurilor de liber schimb (ALS) cu Coreea de Sud, Columbia şi Panama au potenţialul de a deveni, în cel mai rău caz, un déjà vu pentru MEPs, Comisie şi Consiliu. Fără îndoială, o astfel de dezvoltare ar pune în pericol continuitatea şi credibilitatea unei zone de mare succes de elaborarea a politicilor UE