Analiza Imaginii de Televiziune și Film - Racordul în Montajul Cinematografic

RACORDUL ÎN MONTAJUL CINEMATOGRAFIC

Racordul reprezintă un procedeu din sfera montajului, graţie căruia se realizează juxtapunerea dintre două cadre sau secvenţe, ce se succed în logica naraţiunii filmului.

Un film se compune din reunirea unui mare număr de porţiuni înregistrate în locurile cele mai diferite şi într-o ordine care nu are nici o legătură cu desfăşurarea normală a evenimentelor ce figurează în scenariu. Pe de altă parte, arta cinematografică este bazată pe decupaje care combină elemente din realitate cu o condensare îndrăzneaţă şi fantezistă a timpului şi cu o prezenţă simultană în spaţiu, uneori mai mult decît surprinzătoare. Realizatorii trebuie să prevadă cu grijă un întreg ansamblu de efecte vizuale şi sonore destinate să creeze o impresie clară de continuitate, atât plastică cât şi logică , între toate fragmentele ce constituie filmul. Există multe pelicule în care cronologia evenimentelor, aşa cum decurg ele în viaţă, nu este deloc respectată . Procedeele de legătură între planuri sunt diferite, dar privite din unghiul de vedere al montajului ar putea fi considerate ca o punctuaţie cinematografică. Robert Bataille consideră că punctuaţia cinematografică este ansamblul procedeelor optice de legătură care au drept scop să dea o claritate mai mare percepţiei secvenţelor şi a grupurilor de secveneţe. Anumite efecte de dispariţie şi apariţie a imaginilor au fost clasificate drept corespondente pentru virgulă, punct şi virgulă, punct final etc. Clasificarea aceasta avea de la bun început ceva arbitrar în alegerea convenţională a unor racorduri corespunzând cu anumite semne din scriere şi în acelaşi timp ceva artificial în aplicarea ei. Nu este deci necesar să se facă o paralelă precisă între semnele de punctuaţie tipografică şi racordurile optice, întrucât alegerea uneia sau alteia dintre aceste legături nu are caracterul obligatoriu al unui semn de punctuaţie. Se poate totuşi lua în considerare un anumit minim de punctuaţie cinematografică, adică selectarea unor racorduri optice corespunzătoare diviziunii arbitrare în scenariul filmat. Din cele enunţate, rezultă că nu există o corespondenţă exactă între punctuaţia scrisă şi cea cinematografică. Aceasta din urmă are legile ei specifice. Trecerile de la plan la plan şi de la o secvenţă la alta trebuie făcute cu măiestrie, în aşa fel ca spectatorul să aibă impresia că filmul este turnat de la început până la sfârşit dintr-un singur cadru. Punctuaţia nu trebuie să atragă atenţia, neavând voie să fie percepută ca atare. Ea are menirea de a conferi peliculei cursivitate, fluiditate, continuitate. Procedeul obişnuit de trecere de la un cadru la altul în interiorul unei secvenţe este tăietura de montaj, care creează impresia că o imagine a fost înlocuită instantaneu de următoarea îmbinarea laolaltă a unor bucăţi de peliculă de lungimi mai mici sau mai mari este o metodă caracteristică filmului. Romancierul poate obţine aceleaşi efecte cu ajutorul descrierilor sucesive. La rândul lor, muzicianul, poetul şi dramaturgul dispun de alte mijloace specifice pentru a crea variaţiuni în tempp-ul artei lor.

Urmărind filmul, spectatorul nu observă tăieturile dintre diferitele planuri în care se divide la filmare fiecare secvenţă. Spectacolul cinematografic este perceput ca o acţiune neîntreruptă, cu toate că imaginile care trec rapid pe ecran sunt imagini net separate, atât în timp cât şi în spaţiu. Racordurile sunt justificate în primul rând ca parte integrantă a operei de artă, apoi din punct de vedere estetic, prin necesitatea unităţii operei create, şi psihologic, prin obligaţia de a-1 face pe spectator să înţeleagă desfăşurarea evenimentelor de pe ecran. Unele tranziţii sunt fondate direct pe componenţii estetici ai imaginii, iar altele sunt condiţionate de o asemănare de natură psihologică, ceea ce înseamnă că legătura este mai degrabă înţeleasă decât percepută vizual.

Racorduri estetice

O primă categorie amplă de tranziţie se bazează pe o analogie de ordin estetic în care acest termen are un înţeles şi un sens destul de larg. Aceste racorduri se referă la legăturile dintre doua planuri având ca factor comun plastica şi dinamica imaginii.

1. Conţinut material similar (element comun al ambelor imagini), între două persoane sau între două obiecte date, se găseşte deci o identitate, o analogie sau similitudine formală, fundamentând, explicând şi justificând apropierea lor în ochii spectatorului. Acest gen de tranziţie este obişnuit şi destul de frecvent.

O analogie de conţinut material întâlnim în filmul „Splendoarea familiei Amberson", unde legătura este realizată prin intermediul unei scrisori care trece din mâinile expeditorului în cele ale destinatarului. De asemenea, în filmul românesc „Cine iubeşte şi lasă" (Gh. Turcu), randurile scrise de cititoarele revistei feminine, ajung printr-un racord, direct în posesia şefei de redacţie, care încearcă să rezolve toate problemele sufleteşti ale sexului frumos. In aceste două exemple scrisoarea a reprezentat asemănarea de conţinut material în „Vânătoarea tragică", analogia între un trenuleţ jucărie şi o garnitură adevărată constituie pentru De Santis pretextul unei tranziţii, în faţa unui joc mecanic, machetă a unui traseu de Formula I, George, împreună cu Dudu, fiul lui, mânuieşte telecomenzile care acţionează micile automobile. De la această imagine se trece la autocrosul internaţional unde tatăl, la volanul unei maşini de curse, sfidează legile fizicii („Racolarea"). Filmele istorice de mare anvergură folosesc uneori racordul dintre câmpul de luptă în miniatură şi cel din realitate. Racordul poate fi accentuat şi printr-o devansare a elementului sonor. De pildă, în „Boudu", se trece brusc de la o gravură reprezentând un soldat cu goarnă, care anunţă începerea bătăliei, la o mică orchestră de cartier, sunetul începând chiar de pe stampă .

2. Compoziţia structurală comună. Asemănarea conţinutului structural intern al imaginilor determină o a doua subgrupă. În filmul „Necunoscuţii în casă", un cadru reprezentând pe avocatul Lourcat, aplecat deasupra unui sertar în care caută febril, este legat cu silueta identică a unui ziarist sărind peste o barieră. Un racord axat pe similitudinea compoziţiei interne a cadrului întâlnim şi în „Domnişoara Iulia" unde imaginea unui jet de vin izbucnind dintr-un butoi este înlocuită cu şuvoiul sătenilor ieşind de la o serbare populară.

3. Asemănarea mişcării din cadrele juxtapuse. O a treia subgrupă poate fi caracterizată printr-o analogie de conţinut dinamic bazată pe mişcările identice efectuate de unele personaje sau obiecte. Tranziţiile de acest fel sunt foarte frecvente, fiind denumite „în mişcare", ceea ce înseamnă că cele două planuri sunt legate în cursul unei deplasări similare a două elemente mobile. In „Mahalaua", se trece de la cizma unui ostaş mort, azvârlită afară din tranşee, la cea aruncată într-un morman de către un cizmar. Andrei boxează îndrăcit; deodată observă că adversarul lui, Golemul, poartă cizme. Imaginea următoare ne dezvăluie cizmele lustruite impecabil ale nazistului Gebauer, păşind în noroiul lagărului, fără să se murdărească („Ringul").

Racordul poate fi efectuat şi în timpul mişcării unui singur personaj în două momente succesive. De exemplu: un funcţionar închide uşa biroului şi o deschide pe cea a casei.

In „La nord prin nord-vest", eroul o scoate din prăpastie pe o tânără femeie şi o aşază în cuşeta vagonului de dormit. Mişcarea este lină şi continuă, datorită unui racord impecabil care de fapt sfidează timpul şi spaţiul. „Lanţul" ne-a prezentat nenumărate racorduri izbutite între urmăritori şi cei doi fugari („negrul" şi „albul"). Picioarele poliţiştilor alergând erau perfect racordate de cele ale evadaţilor. Condiţia este ca în interiorul cadrului viteza de deplasare a personajelor să fie aceeaşi, pentru ca mişcarea să fie fluidă. Copitele cailor în galop ai haiducilor şi ai arnăuţilor, în „Răzbunarea haiducilor", erau racordate pe principiul analogiei de conţinut dinamic. Tranziţiile pot crea şi un raport de cauzalitate fictivă. Personajul Rafa din „Moartea unui ciclist", într-un acces de furie, azvârle o sticlă, dar geamul izbit ce cade în ţăndări, se află cu totul în altă parte şi anume la universitate, unde se consumă o dramă de altă natură.