Aspecte ale Familiei Monoparentale

Am ales această temă deoarece în zilele noastre a crescut considerabil numărul familiilor monoparentale, mai mult chiar, monoparentalitatea devine normală pe măsură ce înregistrează o creştere a frecvenţei şi pe măsură ce devine o conduită familiară pentru membrii societăţilor actuale.

Prin această temă am vrut să descopăr cauzele care duc la monoparentalitate şi mai ales modul în care educaţia provenită din familiile cu un singur părinte, afectează copiii şi formarea conştiinţei de sine a acestora.

Experienţa trăită de fiecare copil, indiferent de condiţiile familiale, îşi pune amprenta asupra dezvoltării conştiinţei de sine.

Cei mai mulţi copii care provin din familii monoparentale au o atitudine permanent temătoare, sunt neîncrezători in propria lor capacitate de a aprecia şi de a se adapta la situaţii noi. Au o structură a sinelui nesigură şi se simt deseori inferiori faţă de cei care îi înconjoară.

În schimb, la cei care provin din familii biparentale (normale), conştiinţa de sine este de neclintit, copiii aceştia simt din plin nevoia de activitate, sunt încrezători, optimişti şi independenţi. Au tendinţa de supraevaluare a sinelui şi atitudinea lor îi influenţează şi pe ceilalţi în sens pozitiv.

CAPITOLUL I.

ASPECTE ALE FAMILIEI MONOPARENTALE

Familia este primul grup uman din care face parte omul. Ea este consideratã elementul natural şi fundamental al societăţii, una dintre verigile sociale cele mai vechi şi mai specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării depline a fiinţei umane. Copilul învaţă să trăiască împreună cu alte persoane, mai întâi, în familie. Orice copil are dreptul de a avea o familie.

Constituind unitatea grupală fundamentală a societăţii, familia şi problemele sale, a reprezentat un obiectiv central de reflexie şi analiză a spiritualităţii umane şi a politicii sociale. Grupul familial a devenit o instituţie ce condensează predominant derularea concretă a vieţii sociale în general.

Familia monoparentală este aceea care îşi pierde integritatea ca urmare a separării părinţilor datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorţ, decesul unuia dintre părinţi, etc. Familia monoparentală desemnează grupul copil (copii) – părinte (şi nu părinţi) şi este privit ca o alternativă la (şi nu ca o deviaţie de la) familia clasică. Deci monoparentalitatea devine normală pe măsură ce înregistrează o creştere a frecvenţei şi pe măsură ce devine o conduită familiară pentru membrii societăţilor actuale. Conceptul “ familie monoparentală ” are meritul de a defini familia prin relaţia parentală care este secundară în definiţiile clasice ale familiei, şi este preferabil termenilor de “familie dezorganizată, dezmembrată, incompletă, disimetrică”, utilizaţi în literatura românească, aceşti termeni exprimând ideea de deformare a “ constelaţiei familiale”.

Familiile dezorganizate au în mod caracteristic afectat tiparul de comunicare, iar echilibrul familiei este sever tulburat de existenţa conflictelor. Familia poate influenţa copilul pe multiple căi, iar rezultatele disfuncţiei familiare se situează undeva între cei doi poli opuşi: hiperprotecţie sau neglijare.

Atitudinea tot mai toleranta a societatii, in numele libertatii individului face ca schimbarea tiparului familiei clasice sa fie tot mai comuna. Copilul poate trai si in familii de stil alternativ, cum ar fi cea alcatuita dintr-un singur parinte, de la inceput, un singur parinte ( dupa divort), un singur parinte ( prin deces), parinti vitregi sau parinti adoptivi.

Familia alcatuita dintr-un singur parinte, fie din libera alegere, fie ca rezultat al divortului sau decesului, reprezinta pana la 16 % din familii in unele statistici.

Familiile monoparentale sunt adesea victime ale sărăciei, iar copiii au tendinţa de a repeta experienţa părinţilor. Părintele unic este cel mai adesea mama. Studiile arata că monoparentalitatea rezultată din divorţ este corelată cu o diminuare a activităţii educative: mama este suprasolicitată atât din punct de vedere emoţional cât şi material şi relaţional şi este mai puţin disponibilă pentru copil exact când acesta are mai mare nevoie de atenţie şi eforturi sporite. În acest timp rolul patern este analizat în termenii “absenţei paterne”, “deprivării paterne”, “deresponsabilizării paterne”. În urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat sarcina de părinte este puternic diminuată, părinţii comunică mai puţin bine cu copiii, sunt mai puţin afectuoşi, le controlează mai puţin bine comportamentul şi activităţile copiilor lor.

Situatia in care copilul este ingrijit exclusiv de tata nu este exceptionala. In acest caz tatal preia toate sarcinile de ingrijire si educare a copilului. Acestia decalara de obicei ca “ dorinta de a fi un tata bun o depaseste pe cea de a fi un sot bun!”. Acest tipar familial este rar in tara noastra si, oricum, daca tatal are official intreaga responsabilitate, el este de obicei ajutat de catre alti membri ai familiei, de obicei bunicii.

Un părinte singur poate să nu aibă timp şi bani. Un copil care nu merge la şcoală se dezvoltă in mod esenţial în propriul cămin. Dacă tata (mama) este puţin disponibilă, copilul va fi stimulat mai puţin.