Campania de comunicare - Și tu poți fi un părinte mai bun

Introducere

Motto:

“Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi.

Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte

unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.”

(Declaraţia universală a drepturilor omului)

Una dintre cele mai importante activităţi din zilele noastre este comunicarea. Ea este însă cu atât mai importantă pentru oranizaţii. Termenul de comunicare organizaţională defineşte totalitatea instrumentelor şi măsurilor de comunicare într-o oragnizaţie, care sunt folosite pentru ăţa crea o imagine despre organizaţia respectivă şi performanţele ei la publicul ţintî

Comunicarea este unul dintre cei mai vechi termeni, una dintre cele mai vechi acţiuni, folosite atât de către fiinţele umane, cât şi celelalte vieţuitoate ale pământului. Începutul acestui proces se pierde undeva foarte departe în preistorie, iar sfârşitul său nu va avea loc atât timp cât va exista viaţă pe pământ, comunicarea în ansamblul ei este un proces dinamic, aflat intr-o permanentă transformare care are loc chiar şi în momentul în care se desfăşoară acest proces. O dată cu dezvoltarea ontogenetică a omului, atât în ceea ce priveşte fizicul, cât mai ales mentalul său, era firesc să se dezvolte şi procesul comunicării, ceea ce s-a şi întâmplat. Comunicarea s- dezvoltat atât în plan vertical, cât şi în plan orizontal, oferindu-ne astăzi o dispersie care nu se mai întâlneşte la nici un alt proces. Procesul comunicării îl găsim astăzi la baza tuturor acţiunilor şi legăturilor dintre oameni, dintre instituţii, dintre cetăţeni şi instituţii.

Fenomenul comunicării trebuie studiat ca releţie interumană, ca o formă specifică de interacţiune. Orice activitate pe care o desfăşurăm presupune schimbul de informaţii, adică procese şi relaţii de comunicare. Ca fenomen social, procesul comunicării îi angajează pe oameni cu toată încărcătura lor psihică, ceea ce nu se întâlneşte în lumea animală, unde are o semnificaţie pur instrumentală.

Capitolul I

Prezentare generală a ANPDC

1.1. Scurt istoric al ANPDC

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) s-a constituit la 1 ianuarie 2005, în baza prevederilor Legii 275/2004 şi a Hotărârii de Guvern nr. 1432/2004, cu modificările ulterioare, odată cu intrarea în vigoare a pachetului legislativ privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, prin reorganizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie.

ANPDC funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse. Instituţia dispune de 81 de posturi normate, din care 50 ocupate. În structura instituţiei intră: Corpul de control, Compartimentul audit, Compartimentul presă, Direcţia de monitorizare, Serviciul Licenţiere, Direcţia economică, Compartimentul resurse umane, Biroul achiziţii publice, Compartimentul relaţii cu publicul, Serviciul afaceri europene şi relaţii internaţionale, Direcţia politici, strategii, Biroul Programe, Serviciul juridic şi contencios. ANPDC este condusă de un secretar de stat, ajutat în activitatea sa de un subsecretar de stat şi un secretar general.

ANPDC asigură respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copilului prin intervenţia, în condiţiile legii, în procedurile administrative şi judiciare privind respectarea şi promovarea drepturilor copilului.

Autoritatea nu are structuri subordonate în teritoriu. Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului funcţionează în subordinea consiliilor judeţene, respectiv ale consiliilor locale ale municipiului Bucureşti. Conform Hotărârii Guvernului României nr.1432/2004, Autoritatea îndeplineşte atribuţii în următoarele domenii principale:

• protecţia şi promovarea drepturilor copilului

• prevenirea separării copilului de părinţi şi protecţia specială a copilului separat temporar sau definitiv de părinţi.

1.1.1. Scurt istoric al dezvoltării şi evoluţiei sistemului de protecţie a copilului în România

Pentru a putea înţelege reformele din domeniul protecţiei copilului care se desfăşoară în prezent în România, este important să ştim ce s-a întâmplat în trecut.