Cercetare privind Procesele de Comunicare în Cadrul Grupurilor

Comunicarea reprezintă înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legătură. Deşi pare simplu înţelesul comunicării este mult mai complex şi plin de substrat. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atâtea metode de exprimare şi manifestare. Nu există o definiţie concretă a comunicării însă se poate spune că ea înseamnă: transmiterea intenţionată a datelor, a informaţiei.

Analiza comunicării din cadrul grupurilor permite dezvăluirea fenomenelor de influenţă, de lederşhip, de construcţie a reţelelor, de structurare care au loc în grupurile umane de orice natură. Grupurile tind să aibă o structură în acord cu constrângerile specifice sarcinii de îndeplinit.

Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale.

Comunicarea umană se ocupă de sensul informaţiei verbale, prezentată în formă orală sau scrisă şi de cel al informaţiei non - verbale, reprezentată de paralimbaj , mişcările corpului şi folosirea spaţiului.

Henry Mintzberg consideră comunicarea unul dintre cele trei domenii fundamentale de interes ale conducerii.

Orice activitate a unei companii nu este decăt o inlănţuire de procese de interacţiune şi de comunicare: acetea alcatuiesc fluidul care permite mersul rotiţelor organizaţionale.

Comunicare este deci:

- o provocare constantă pentru psihologia socială;

- o activitate;

- satisfacerea nevoilor personale;

- legătura între oameni, etc.

Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate , ei trebuie să aibă în comun scopuri, convingeri aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună - "acelaşi spirit" cum spun sociologii.

Comunicarea este cea care asigură dispoziţiile / stările emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde / reacţiona la aşteptări şi cerinţe.

În schimb, organizarea tayloriană a muncii viza limitarea la minimum a informaţiilor şi a interacţiunilor necesare la locul de muncă, adică stabilirea foarte clară a sarcinilor de lucru ce ducea la o comunicare restrânsă intre angajaţi.

Noile forme de organizaţii apărute acum nu sunt doar rezultatul progresului tehnologiei „informaţiei si comunicării”. Acestea s-au dezvoltat şi ca urmare a apariţiei noilor concepte care au bulversat contextele profesionale: autonomie, organizare transversală, proiecte de echipă, participare, etc

Aceste principii au avut drept consecinţă principală o coordonare accentuată şi complexă.

Comunicarea apare ca un proces decisiv pentru aceasta coordonare.

Ea poate fi verbală şi non-verbală. La rândul său comunicarea verbală poate fi orală şi scrisă.

Figura nr. 1 Triunghiul comunicării

2. TIPURI DE COMUNICARE

Comunicarea umană operează cu un ansamblu de stimuli aparţinând la trei mari categorii de limbaj:

1. limbaj verbal – graiul articulat şi înţelesurile transmise cu ajutorul cuvintelor;

2. limbaj paraverbal – înţelesurile dincolo de cuvinte, întregul bagaj de stimuli şi semnale transmise prin tonul, volumul şi ritmul vocii ;

3. limbajul trupului – totalitatea semnalelor transmise prin postură, fizionomie, mimică, gestică, privire şi distanţe.

Variatele forme de comunicare pot fi clasificate după mai multe criterii, şi anume:

CRITERIU TIP DE COMUNICARE

Tip de limbaj folosit

- verbală

- nonverbală

- paraverbală

Numărul de indivizi participanţi la procesul de comunicare

- comunicare intrapersonală (comunicare cu sinele)

- comunicare interpersonală (cu alţii)

- de grup

- comunicare de masă (prin instituţii specializate, cu adresabilitate generală)