Comunicare și norme în instituțiile de protocol

INTRODUCERE

Odată cu apariţia statului, în acţiunile colectivităţilor istorice a apărut şi a început sâ se manifeste, ca o dimensiune definitorie pentru om, politicul, interesul politic.

Faptul ca omul este prin natura sa „zoon politikon", o fiinţa politica, constituie, poate, principala explicaţie a splendorii uriaşelor desfăşurări de forţe de la curţile egiptene, chineze sau bizantine de altădată, dă sens piramidelor, Sfinxului, templelor, parăzilor militare din acele vremuri, lămureşte semnificaţia înălţimii tronului marilor monarhi ai evului de mijloc, a fastului cu care aceştia îşi primeau oaspeţii de peste hotare, a aşezării curtenilor în jurul capului statului într-un anume fel şi nu în altul, într-o anumită ordine ierarhică...

A intrat astăzi în obişnuinţă să se spună că totul în jurul nostru este comunicare, prin toate se transmit mesaje, iar purtătorii de mesaje sunt semnele, însemnele; dar înaintaşii noştri, pătura de sus, conducătorii au înţeles cu mii de ani în urină acest adevăr. Căci ce semne mai pline de înţelesuri pot exista altele decât construcţiile gigantice, serbările fastuoase, ospeţele îmbelşugate, veşmintele somptuoase, caii înzăoaţi, hamaşamentele ghintuite, oştenii îmbră¬caţi în culori ţipătoare? „Sunt foarte puternic! striga împăratul, prin toate acestea, poten¬ţialilor săi duşmani. E mai bine să vă feriţi de mine!" ori „Sunt plin de atenţie faţă de voi. Aş vrea să-mi fiţi prieteni!" mai grăia monarhul către cei pe care voia să şi-i alieze.

Apare aici, ca o realitate demnă de a fi urmărită în finalitatea ei practică, idealul unei organizări statale perfecte.

Conducătorii de state ştiau că erau în joc mărirea sau decăderea, înflorirea sau dispariţia colectivităţilor umane în fruntea cărora se aflau şi consacrau uriaşe mijloace materiale fastuoaselor demonstrării de forţă pendinte de curţile lor: era întreţinută astfel o întreagă pătură socială de artizani, era pusă în valoare forţa de muncă pe care o aveau la dispoziţie, erau încurajate artele, meseriile, tehnica şi, în loc de a-şi risca dispariţia, monarhii înşişi se destinau intr'ării în veşnicie, căci, odată create, operele arhitecturale, întruchipările artistice, invenţiile intelectuale de toate genurile s-au desprins din condiţia de instrumente ale politicului, au dobândit o autonomie mereu mai înaltă şi au devenit scop în sine, continuând să persevereze pentru ele ca domeniu caracteristic dezvoltării culturii şi civilizaţiei omeneşti.

Pentru noi, este interesant sa arătăm ca,in timp, ceremoniile din vechime au intrat in tradiţie, s-au generalizat, au capatat denumiri specifice, cum sunt protocolul, ceremonialul, curtoazia, eticheta. A evoluat, desigur, şi semnificaţia care li se acorda, formele exterioare în care apar diferă de la popor la popor, conţinutul lor este în prezent altul, căci astăzi ele dau expresie gusturilor, intereselor şi preocupărilor altui timp, proiectează în viitor alte idealuri. Şi totuşi... In esenţa lor, manifestările protocolare îşi păstrează sensul originar, adică transmit mesaje, vorbesc despre dorinţa de pace şi prietenie a ţărilor care le practică sau, dimpotrivă, spun ceva despre nivelul lor de integrare în civilizaţia modernă ori, din contră, dau expresie unui mod de abordare a problemelor internaţionale sau altuia. In ce cadru se înscrie oare ceremonialul primirilor la Palatul Elysees, în Downing Street 10, la Casa Albă decât acela al cultivării bunelor raporturi dintre state?

Astăzi, în România, la instituţiile centrale de stat este consacrata aceeaşi suită de reguli protocolare ca la instituţiile de stat similare din ţările dezvoltate; totodată, au apărut şi se extind reguli de protocol şi în sectorul privat, în activitatea societăţilor comerciale, a marilor întreprinderi, a băncilor, în organizarea reuniunilor de afaceri.

In acelaşi timp, se constată, în rândurile cetăţenilor noştri, o preocupare sporită pentm cunoşterea şi aplicarea practicilor conforme cu rigorile etichetei, ale curtoaziei, ale bunelor maniere — în viaţa de fiecare zi, în raporturile cu cei din jur, cu superiorii, în relaţiile cu străinii, precum şi cu prilejul participării la manifestări oficiale sau la cele mondene.

Dar de unde vin aceste reguli, cine ni le impune, ne sunt ele utile, au vreo legătură cu gradul de cultură, de civilizaţie pe care 1-a atins fiecare dintre noi?

Un prim răspuns ar fi acela că regulile de comportare în societate, în relaţiile interstatale ţin de faptul că omul este o fiinţă socială, că el trebuie să convieţuiască, adică să trăiască împreună cu semenii săi, ca şi popoarele şi statele între ele.

Uzanţele protocolare au în raporturile cu semenii noştri, şi cu atât mai mult în relaţiile dintre state, eficienţa unui limbaj comun, a unui mijloc de comunicare universal: nu este vorba de un limbaj verbal, ci de unul simbolic, dar care are, totuşi, ca orice limbaj, un vocabular şi o gramatică proprie, pe care suntem obligaţi să le deprindem, spre a le putea înţelege, spre a le putea citi şi mai ales respecta — întrucât fiecare dintre noi îi suntem întot¬deauna subiecţi, fie în calitate de actori, fie pur şi simplu de spectatori.

In faţa noastră se află câteva concepte care an o istorie, un conţinut, un înţeles şi reguli de aplicare în viaţă, fie că este vorba de activităţi oficiale sau de acţiuni de relaţii din sfera privată.

Astfel, este necesar să se cunoască cum trebuie procedat la primirea unui oaspete oficial sau a unui partener de afaceri; cum se organizează o reuniune cu participare mai nume¬roasă, internaţională, naţională, locală; să se ştie cum se pregăteşte un dineu, o recepţie sau o vizită în străinătate; care sunt exigenţele în materie de ţinută pentm diferite ocazii; cum se fac prezentările cu prilejul participării la acţiuni protocolare sau în alte situaţii; care sunt formulele de adresare corecte către personalităţi civile sau religioase; cum se redactează anumite comunicări scrise; cum se adresează felicitări, condoleanţe; cum trebuie să ne com¬portăm în diferite împrejurări.

CAPITOLUL 1: COMUNICAREA. CONCEPT ŞI ANALIZĂ

1.1 Semnificaţia termenului “comunicare”.

Apariţia şi evoluţia civilizaţiei umane a fost şi este marcată de o multitudine de fenomene ce ţin de specificul existenţei omului ca specie aparte a regnului animal, dar şi de particularităţile mediului social pe care acesta l-a construit de-a lungul dezvoltării sale.

Unul din fenomenele care au catalizat procesul desprinderii omului din rândul animalelor şi l-au rupt de cadrul natural al existenţei sale, proiectându-l într-un cadru de evoluţie cu totul nou, cel social, a fost comunicarea.

Etimologic, cuvântul “comunicare” provine din latinescul “comunis” ce semnifica “a fi în legătură cu” şi evidenţiază dublul sens al conţinutului acestuia: cel de relaţie intre oameni şi cel de transfer “ a ceva” între aceştia.