Comunicarea cu Impact Prin Inteligența Emoțională

1. INTRODUCERE

Tema pe care am ales-o să o tratez “Comunicarea cu impact prin inteligenţa emoţională”, este în opinia mea, o lucrare care chiar vizează dezvoltarea personală a unui masterand, pentru care, pe lânga dobândirea cunoştintelor teoretice şi practice, ce au o mare valoare, în formarea unor profesionişti, va forma manageri corporatişti, ce vor ştii să lucreze cu oameni, nu cu obiecte.

Omul este o constructie ce presupune existenţa unor dimensiuni biologice, fiziologică şi personalitate. Natura bio-psiho-sociala, asigurând unui individ buna adaptare originală la mediul natural şi social. Sunt peste o sută cincizeci de ani, de când Goethe a formulat în al sau “Divan” unul dintre aforismele cele mai citate, asupra vieţii umane: “Cea mai mare fericire a omului este personalitatea”. Exprimat astfel, acest adevar are un caracter prea general, pentru a fi înteles în semnificaţia lui adâncă şi în toate implicaţiile lui. Personalitatea presupune, asadar, o bogată viaţă interioară dezvoltată prin examene de consţiintă şi bilanturi spirituale în vederea unei potenţări şi neîncetate creşteri, se vorbeşte de o dezvoltare făra termen, dezvoltându-se din copilarie şi pana în ultima zi a vieţii. Aceasta îmbogaţire şi adâncire treptată este însăşi condiţia specifică a vieţii spirituale umane, care nu înseamnă în timp o curba suitoare, ci amenintata cu destramari şi decaderi pe parcurs.

Personalitatea se formeaza, se cucereste, este ansamblul de dispoziţii înascute dobândite, formate şi dezvoltate continuu sub influenta factorilor biologici şi a experientelor personale. Filosofia are în vedere “omul”, ca esenţa umană. În psihologie vorbindu-se de “persoană” , “personaj”, personalitate şi de tulburari de personalitate. În sociologie utilizându-se frecvent termenul de “personalitate sociala”accentuându-se importanta elementelor sociogene din structura intima a omului, interiorizarea normelor şi valorilor în procesul socializarii, însuşirea “modelului cultural”, formarea idealurilor, dezvoltarea conştiinţei.

Termenul “personalitate”, derivate de la “persoana”, işi are originea în limba latină clasică,unde cuvantul - persoana – desemna iniţial masca folosită de actori în teatrul antic, mai tarziu, acest cuvant a dobândit înţelesuri multiple, funcţionând în mai toate limbile moderne cu înteles polisemantic, aspect exterior al omului, amintind de întelesul original (masca), rolul jucat de un actor, funcţia socială îndeplinită de un om, actorul însuşi care joacă un rol ca şi omul care îndeplineşte o funcţie socială, ceea ce conferă valoarea omului, calitaţile lui.

În opinia lui Vasile Pavelcu, “conţinutul personalitaţii îl constituie totalitatea calitaţilor şi însuşirilor, orientarea, înclinaţiile, interesele, trebuinţele, aptitudinile etc., apărute pe baza biologică în relaţiile cu mediul social în corelaţiile interne ale trebuinţelor sale.

Formarea şi devenirea personalităţii ca proces fiind direct condiţionat de structura psihică, de calitatea determinărilor subiective ale individului, cât şi o bună legatură cu cercetarea transformarilor relaţiilor sociale, a mediului deoarece mediul ambient are o influenţă mare asupra formării şi dezvoltării personalitaţii individului. În interacţiunea om – social- lume, în care individual, personalitate, creat de lumea socială este totodată creator de lumea sociala artificialul în natural este expresia efortului sau creator uman, mediu al omului şi nu pur şi simplu mediu.

Personalitatea umană este expresia structrii activităţii sale la nivelul căreia obiectivul şi subiectivul se înterpatrund dialectic, se modelează reciproc. In acest raport, obiectivul capată dimensiunile subiectivului, iar subiectivul se obiectiveazăa, capată conturi definitorii în produsele activitaţii sale libere, adică transformare, invenţie, creaţie de nou autentic, disponibilităţi demiurgice pe care subiectul le dobândeşte numai prin muncă, practica socială de pe urma structurării cărora el işi modeleaza personalitatea.

Orice activitate este determinată moţivaţional intern, este expresia unei nevoi interne, bio-psihologice a personalitaţii ca individ concret. Aceste nevoi sunt determinate social prin apartenenta personalităţii la un sistem social, apartenenţa care condiţionează, motivează nevoi, scopuri, opţiuni, decizii, valorii după care se ghideaza personalitatea în activitatea sa.

Considerarea structurii ca o structura temporala, în care condiţia fundamentală a personalitatii apare ca raport între necesitatea dezvoltarii şi afirmarii sale multilaterale şi condiţiile acestei dezvoltări şi afirmări, are în vedere nu temporalitatea empiric senzorială, ci sistemul de raporturi acătionale ale personalităţii ca raporturi temporale determinate social, concret - istoric.

Ca şi gândirea, personalitatea este un proces unitar şi complex care se dezvolta în timp, se consolideaza devine mai pregnanta, daca ca om o ajuţi prin implicarea ta, acţiunea ta la tot ce te înconjoara, gândirea cu cît este mai stimulatăa, cu atât ea te va ajuta mai mult în rezolvarea problemelor. Este ca un circuit ce merge în continuu fara a ruginii daca i-se mai da şi putin ulei, adicî material care stimulează activitatea să ajunga la performanîe, la fel şi în cazul personalitătii, cu cat este mai armonios formată cu atăt omul va fi mai valoros.

Orientarea faptelor noastre ca şi tintă educatiei işi afla într-o permanenta dezvoltare. Formatia noastra mentala ca şi conditia noastra practica nu trebuie raportata la functiuni limitate ale vietii, ci la personalitatea noastra întreaga, adaugata la circuitul vietii sociale - o morala predominant întelectualista, asemanatoare întelepciunii grecilor antici, sau exclusiv afectiva, voluntara, ca şi o igiena limitata la activitatea întelectuala sunt partiale. Seneca în lucrarea sa “Despre linistea sufletului”, ca “trebuie să cantarim ceea ce întreprindem şi sa comparam cu fortele noastre cu sarcinile pe care vrem sa le luam, aici lucratorul va trebui sa aiba totdeauna mai multa energie decat sarcina, iar aceasta din urma copleseste când este mai grea decat cel ce o ridica… “

2. UNICITATEA PERSONALITĂŢII UMANE

Personalitatea rezulta ca un rol activ în procesul de formare, iar un rol important il are starea sistemului, adica individual ca persoana dotata cu o anumita zestre nativa de structuri biogene şi psihogene, intellective, affective, volitive cu talent, capacitate de aotodisdciplinare, însuşiri formate, recunoscute şi afirmarea social, care dau în grade şi proportii diferite - atributele originalitatii şi unicitatii.

Implinirea personalitatii la nivelul masei indivizilor este un proces realizabil numai prin transformarea radicala a raporturilor sociale şi totodata este un proces interior diferit.

Personalitatea se consolideaza prin relationarea cu ceilalti, mediul social, dar ea se formeaza diferit, devenind unica şi originala.