Comunicarea în Campania Electorală

Argument

Sfârşitul anului 2009 a fost marcat de alegerile prezidenţiale din România. Acestea au fost primele alegeri prezidenţiale din România care au avut loc separat de alegerile legislative, primele alegeri prezidenţiale care s-au desfăşurat odată cu un referendum şi primele alegeri prezidenţiale din România după aderarea la Uniunea Europeană.

Şi-au putut depune candidatura pentru funcţia de preşedinte cetăţenii români în vârstă de cel puţin 35 de ani, care au strâns cel puţin 200.000 de semnături ale cetăţenilor cu drept de vot.

Primul tur de scrutin a avut loc pe data de 22 noiembrie, iar turul doi, pe 6 decembrie.

În al doilea tur de scrutin s-au calificat candidatul PSD Mircea Geoană şi preşedintele în exerciţiu Traian Băsescu, ultimul câştigând un nou mandat cu 50,33% din voturi. Partidul Social Democrat a contestat rezultatul alegerilor, reclamând fraude electorale, dar Curtea Constituţională, după ce a cerut renumărarea voturilor anulate, a validat rezultatul alegerilor.

Având in vedere că în România politicul se adresează maselor în special în anul electoral, în timpul campaniei electorale, mi-am propus în aceastã lucrare să analizez comunicarea în campania electorală. Am urmărit, în special, informaţiile şi modul în care acestea sunt trimise către electorat. Imaginea pe care o formaţiune politică sau un candidat încearcã să o formeze şi modalităţile folosite. Strategiile la care se recurge pentru convingerea electoratului să voteze într-un mod favorabil.

Prezenta lucrare este compusă din doua părti. În prima parte se prezintă pe larg comunicarea electorală, inclusă fiind în comunicarea politică, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un candidat pentru a avea şanse reale, rolul pe care îl au mass-media, aşteptările alegătorului şi răspunsul acestuia la acţiunile organizate în timpul campaniei electorale. Partea a doua este dedicată studiului de caz.

I. Comunicarea politică

Proiectele de cercetare în domeniul comunicării politice au fost stimulate de studiile iniţiate de Walter Lippmann prin lucrarea publicată în 1922 ,,Public Opinion” pornind de la premisa existenţei unui public capabil să se informeze şi a unei prese responsabile. Această traiectorie analitică a fost continuată în studiile grupului de la Universitatea Columbia-Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet , fiind dezvoltată în teoria efectelor limitate, al cărei model a pus pe o linie funcţională interpretarea structurilor comunicării politice, mai ales, prin ignorarea rolului mass-media în influenţarea campaniilor şi a proceselor politice. Se poate spune că ştiinţa comunicării politice a apărut ca expresie a cercetărilor interdisciplinare ale anilor ’50 .Abia în anii ’70 au început o serie de atacuri critice împotriva acestei perspective, ţinându-se cont de dezvoltarea şi extinderea tehnicilor audio-vizuale în comunicarea politica, iniţiate de Blumer şi McQuail.

,,Inspirându-ne din modelul clasic cu privire la condiţiile generale de comunicare, vom spune că un act de comunicare politică se produce dacă sunt definite următoarele: un emiţător-condiţiile în care un actor poate să producă un enunţ politic; un receptor–condiţiile în care un actor este vizat si influenţat de un enunţ politic; un spaţiu public- modalităţile în care indivizii se constituie într-un receptor colectiv, ţinând seama că ne interesează modul în care comunicarea devine politică, deci comunicarea în interiorul unei comunităţi şi pentru comunitate; unul sau mai multe canale media, adică selectarea uneia sau mai multor modalităţi prin care enunţul este transmis în mod pertinent în funcţie de efectul pe care îl aşteptăm (convingere, persuasiune, adeziune).”

Comunicarea politică este o ,, comunicare intenţională despre politic, include toate discursurile politice nu numai enunţurile verbale sau scrise, ci şi elementele vizuale de semnificaţie precum ţinuta vestimentară, machiajul, pieptănătura, designul unui logo, toate acele elemente de comunicare despre care se poate spune că alcătuiesc <<imaginea>> politică sau identitatea”

Comunicarea politică este ,, un spaţiu în care se relaţionează discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnaliştii şi opinia publicã prin intermediul sondajelor de opinie”.