Comunicarea in Universitate

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Comunicarea in Universitate.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 13 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Prof.Univ.Dr. Ilie Rotariu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Comunicare

Cuprins

Cap.I Noţiuni introductive
1.Ştiinţa sau ştiinţele comunicării?
2.Ce este comunicarea?
3.Principiile comunicării
4.Unităţi şi caracteristici ale comunicării
Cap.II Studiu de caz: “Comunicarea educaţională”
Ce se înţelege prin comunicare?
Mecanismul comunicării educaţionale
Fazele comunicării didactice. Implicaţii psiho-pedagogice
Comunicarea nonverbala in clasa scolara
Comunicarea pedagogica

Extras din document

Noţiuni introductive

1.Ştiinţa sau ştiinţele comunicării?

Comunicarea e asemenea unui “nor gros” pe care vînturile îl tot “împing si îl destrama si care pluteste peste aproape toate stiintele.” Diversitatea coplesitoare a nivelurilor de comunicare – de la cel interpersonal pîna la cel planetar – precum si inevitabilele lor întrepatrunderi si conditionari, ne fac sa împartasim opinia potrivit careia o singura disciplina nu ar putea face fata investigarii unui asemenea conglomerat. Majoritatea stiintelor si profesiilor au propria lor partitura “în corul stiintelor comunicarii”. Fiecare specialist vine cu experinta, perspectiva si interesele proprii pentru a ne povesti cum se vede comunicarea de la fereastra sa. Din aceasta colectie de panorame, fiecare din noi selecteaza ceea ce simte ca poate da un sens mai profund existentei sale efemere. Georgeta Rata aminteste contributia lui Pierre-Antoine Pontoizeau la gruparea celor mai importante discipline care îsi dau mîna pe tarîmul comunicarii si completeaza schema francezului cu înca trei discipline (teoria cibernetica, antropologia si teoria structuralista) care pot oferi modele pertinente de analiza a comunicarii. Daca avem în vedere doar caile de comunicare si contextual comunicarii, atunci biologia, informatica si teoria comunicarii ofera modelele necesare unei bune predictii a evenimentelor; daca ne plasam doar la nivelul continutului informativ, atunci istoria, sociologia si etnologia ne învata cum sa formulam cel mai bine informatia; daca avem în vedere toate constrîngerile relationale pe care le presupune comunicarea, atunci psihologia, psihanaliza si semiologia contribuie cu siguranta la cunoasterea pretentiilor, atitudinilor si obisnuintelor publicului.

Exista însa si voci care nu sunt de acord cu plurarul “stiintele comunicarii”. Van Cuilenburg, O. Scholten si G.W. Noomen, de exemplu, resping idea însumarii eclectice a cunostintelor despre feluritele modalitati de comunicare si declara ca “nu orice forma sau proces de comunicare – orice convorbire sau orice corespondenta prin posta – intereseaza aceasta stiinta.” În viziunea lor, comunicarea dintre persoane este mai mult obiectul de studiu al psihologiei sociale decît cel al unei stiinte a comunicarii. Definitia pe care ei o propun pentru stiinta comunicarii este una în care vastitatea domeniului este riguros temperata: “stiinta care studiaza circuitele profesionale si institutionale ale informatiei, fie ca aceasta informatie este destinata publicului în general sau unui public specializat” (italice în original).

2. Ce este comunicarea?

Provenit prin filiera franceza, verbul a comunica are în limba româna un “frate bun”, fapt ce ne îndreptateste sa vorbim de existenta unui dublet etimologic. Cu transformarile proprii trecerii de la latina vulgara la proto-româna, lat. communicare a fost mostenit sub forma a cumineca, avînd sensul de “a se împartasi” (în acceptia ritualului crestin). Întelesul exista si în latina tîrzie, unde a dat nastere lui excommunicare, adica “a opri de la împartasanie” - ceea ce echivala cu excluderea din comunitatea religioasa. Iata cum pentru noi, românii, sensul originar al comunicarii este deopotriva profan si sacru: comunicarea sta la baza organizarii sociale, mijlocind raporturile “orizontale” dintre oameni, dar angajînd si aspiratiile lor “verticale”, într-o miscare ascensionala catre planurile superioare ale existentei. Cînd trebuie sa defineasca comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gîndesc la “a aduce la cunostinta”, “a da de stire” sau “a informa”. Comunicarea înteleasa ca proces are la baza patru componente fundamentale: emitatorul, canalul, informatia si receptorul. Esenta procesului consta din transferul sau trimiterea informatiei de la receptor la emitator. Acest model elementar trebuie însa extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodata cu simpla preluare sau receptare a informatiei. În primul rînd nu trebuie omisa circulatia informatiei si în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizeaza decît în vederea obtinerii unui raspuns. În al doilea rînd, comunicarea este un proces intentional: emitatorul transmite receptorului o informatie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rînd, toata aceasta “desfasurare de forte” nu s-ar dovedi pe deplin eficienta daca nu s-ar acorda importanta atît codajului cît si decodajului mesajului transmis. În al patrulea rînd, nu trebuie ignorata nici posibilitatea aparitiilor unor erori de codare sau decodare, precum si imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor diminua reusita comunicarii.

Privita ca un act de punere în relatie a emitatorului cu receptorul, comunicarea poate fi înteleasa drept “ansamblul proceselor fizice si psihologice prin care se efectueaza operatia punerii în relatie cu una sau mai multe persoane în vederea obtinerii unor anumite obiective.”

3. Principiile comunicarii

Unele din cele mai recente principii ale comunicarii au fost formulate de reprezentantii Scolii de la Palo Alto, care au tinut sa le confere o aura de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicarii:

• Comunicarea este inevitabila.

• Comunicarea se dezvolta în planul continutului si cel al relatiei.

• Comunicarea este un proces continuu si nu poate fi abordat în termeni de cauza-efect sau stimul–reactie.

• Comunicarea are la baza vehicularea unei informatii de tip digital si analogic.

• Comunicarea este un proces ireversibil.

• Comunicarea presupune raporturi de putere între participanti.

• Comunicarea implica necesitatea acomodarii si ajustarii comportamentelor.

4. Unitati si caracteristici ale comunicarii

Mesajul este unitatea de baza a comunicarii, situat de fapt la intersectia dintre comunicare si reprezentarea realitatii. El poate fi alcatuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini vizuale, muzica, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului este oferit de canal, care îndeplineste si functia de cale de transport sau distributie a mesajului. Dimensiunea originalitatii mesajului este data de informatie. Sub aspect cantitativ, informatia poate fi masurata atît în momentul emiterii cît si în momentul receptarii, astfel ca se poate determina în ce masura un mesaj contine sau nu mai multa informatie decît alt mesaj. Din dorinta de a asigura exactitatea mesajului, emitatorul poate fi preocupat de emiterea unei mai mari cantitati de informatie decît ar fi necesar în mod normal. Asa se naste redundanta, “excedentul selectiv de semne fata de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta aceeasi cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înteles ca “o masura a formei, nu a informatiei deoarece indica diferenta dintre ceea ce este transmis si ceea ce este necesar”(italice în original).

O analiza cît mai completa a informatiei trebuie sa faca referiri si la urmatoarelor aspecte:

• aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusa de emitator;

• aspectul semantic: semnificatia acordata semnelor pe baza conventiilor sociale;

• aspectul pragmatic: efectul informatiei asupra receptorului.

Efectele comunicarii pot fi de natura cognitiva, afectiva sau comportamentala si nu trebuie confundate cu raspunsurile receptorului mesajului. Raspunsul este un mesaj returnat de receptor ca reactie la stimulul expediat de emitator, iar uneori poate proveni chiar de la emitator, ca reactie la propriul mesaj. Finalitatea procesului de comunicare exista în masura în care mesajul codificat de emitator este decodificat si acceptat de receptor. Cunoasterea codului informatiei obliga la respectarea semnelor si simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu usurinta detectate si corectate. Cînd semnificatia este codificata în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar comunicarea este verbala. Daca semnificatia este purtata prin altceva decît cuvinte, mesajul si comunicarea sînt non-verbale.

Continutul si maniera în care se comunica se afla sub influenta contextului comunicarii. Evaluarea lui implica analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizica, temporala, culturala, sociala si psihologica. Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodata ignorata, iar mesajul trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este data nu numai de aportul de noutate în forma si continut, dar si de structura lui mult prea elaborata, sau dimpotriva, mult prea banala si previzibila.

Fisiere in arhiva (1):

  • Comunicarea in Universitate.doc

Alte informatii

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” , FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE, SPECIALIZAREA FINANŢE BĂNCI