Comunicarea internă, factor de succes într-o organizație

Definiţii ale comunicării

Comunicarea stă la baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane, după cum am menţionat şi anterior. Societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că fără el srtructurile sociale la nivel de micro şi macro climat nu s-ar putea forma şi nici nu s+ar putea menţiine, după cum susţine şi renumitul ceretător Paul Watzlawick, care consideră comunicarea ca pe o “conditio sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii sociale” . Înainte de a încerca să găsim anumite definiţii ale conceptului de comunicare, trebuie mai întâi să înţelegem semnificaţia noţiunii. Comunicarea în sine poartă patru înţelesuri majore:

1. Comunicarera este văzută ca o înţelegere a tât a mesajelor primite pe diferite canale de comunicare de la diferite mijloace de counicare, cât şi ca înţelegere între două persoane, între o persoană şi un grup sau între două grupuri.

2. Noţiunea de comunicare înseamnă şi comunitate, existenţa grupurilor precum şi a structurilor sociale pe care acestea le dezvoltă.

3. Noţiunea de comunicare implementează la nivelul mentalului colectiv, automat, şi noţiunea de participare. Comunicarea este văzută ca un proces, care, de altfel, implică participare din partea membrilor grupurilor, e un proces de transfer şi contratransfer informaţional, care nu poate exista în absenţa membrilor acestora.

4. Cel de al patrulea înţeles pe care îl oferă comunicarea este cel de organizare. Accepţiunea de organizare se apropie foarte mult de definiţia conceptului de relaţii publice. Alături de “organizare” se găseşte şi conceptul de “acţiune”, iar comunicarea reprezintă liantul dintre cele două concepte, deoarece datorită comunicării este posibilă atât acţiunea organizată cât şi organizarea acţiunii.

Datorită faptului că procesul comunicării constituie o parte componentă a nenumărate sisteme, este foarte greu de găsit un înţeles unitar al acestui proces, respectiv al unei definiţii. De asemenea, există foarte multe contradicţii sau chiar presupuneri de sens în ceea ce priveşte termenul de comunicare. Spre exemplu, unii autori consideră practic sinonime cuvintele interacţiune şi comunicare şi le folosesc cu acest sens în diferite contexte. Watzlawick pune un semn de egalitate între comunicare şi comportament, iar interacţiunea în viziunea lui reprezintă un transfer alternativ de informaţii care poate avea loc între doi saui mai mulţi indivizi. O categorie aparte de autori analizează procesul comunicării şi al interacţiunii prin prisma unor elemente formale şi a conţinutului unor procese sociale. În viziunea acestora interacţiunea se referă la caracteristici formale ale proceselor sociale, cum ar fi acţiunile cu caracter de reciprocitate, de sub – sau supra – ordonare, iar comunicarea reliefează aspecte care ţin de conţinutul acestor procese. O altă categorie de cercetători abordeză comunicare şi interacţiunea într-o manieră mai apriopiată de înţelesul pe care îl conferă simţul comun acestu proces şi anume acela al transferului alternativ şi reciproc al informaţiilor. O ultimă valenţa a conceptului de comunicare pe care dorim să o abordăm este cea oferită de psihologia socială, care studiază procesul de comunicare prin prisma interacţiunii dintre persoane sau grupuri, interscţiuni văzute a relaţiei interpersonale mijlocite de cuvânt, gest, semn sau simbol. Această abordare consideră că orice activitate comună în viaţa socială implică schimb de informaaţii, cu alte cuvinte existenţa unui proces de comunicare precum şi a unor relaţii interpersonale care derivă din acest proces. Considerăm că în contextul în care am folosit alăturat cuvinte ca interacţiunea, comunicarea şi relaţie interpersonală, cel mai bun înţeles al termenului de comunicare a fost dat de Max Weber în Wirtschapt und Gesellschaft din 1964, sociologul german distingând două moduri ale comportamentului uman situaţional: “ A acţiona reprezintă un comportament uman (indiferent dacă este o activitate externă sau internă, o suferinţă sau o misiune) dacă şi în măsura în care cel sau cei care acţionează leagă de aceasta un sens subietiv. Acţiunea socială este acea acţiune în cadrul căreia sensul înţeles de cel sau de cei care acţionează se referă şi la comportamentul altora orientându-se după efectul acesteia” . O asemenea difiniţie se referă de fapt, la interacţiune şi comunicare, explicându-le pe acestea ca fiind două feluri de acţiune socială. În această definiţie, alături de conferirea unui sens unei anumite acţiuni, care este un proces de atribuire, comunicarea este văzută ca un transfer de sensuri, care are loc între mambrii sistemului. Comunicarea, conform profesorului german Michael Kunczik, “ este deci un comportament care, din punctul de vedere al celui care comunică, are ca ţel transmiterea de mesaje, cu ajutorul unor simboluri către una sau mai multe persoane” . Definiţii ale comunicării se pot da foarte multe, în funcţie din punctul de vedere al celui care abordează explicarea unui concept precum şi de unghiul de sub care este analizat acest concept. O definiţie care îi aparţine lui Moles analizează prin prisma unor elemente noi cum ar fi: experienţa, cunoaşterea şi timpul. Conform lui Moles, “ Comunicarea este acţiunea care face un individ I, situat într-o epocă intr-un anumit loc, să-şi însuşească la datele şi evenimentele ambianţei de la un alt individ sau sistem E folosind elmente de cunoaştere”. Acestea au fost câteva dintre definiţiile posibile ale procesului de comunicare care ne oferă o viziune de ansamblu asupra procesului ca atare .