Comunicarea internă și externă a întreprinderii

1. CE STE COMUNICAREA

Comunicarea – schimbul de informaţii, idei şi sentimente – a fost definit

ca un proces interpersonal de transmitere şi recepţie de simboluri care au ataşate

înţelesuri. In sens larg, comunicarea este acel fenomen care permite crearea de

legături între oameni, între organizaţii şi între organizaţii şi oameni, legături de

esenţă informaţională.

Comunicarea este vitală în fiecare dintre funcţiile managementului. Unii

specialişti au ajuns la concluzia că aceasta face parte dintre elementele

manageriale importante, şi anume:

- comunicarea (schimb de informaţii de natură diferită pe cale orală

şi scrisă), care ocupă aproximativ o treime din timpul de lucru;

- managementul tradiţional (planificare, luare de decizii şi control),

care ocupă aproximativ tot o treime din timpul de lucru;

- coordonarea (interacţiunea, tot prin comunicare, cu cei din jur, din

interior şi exteriorul organizaţiei), care ocupă în jur de o cincime din

timp;

- managementul resurselor umane (motivare/încurajare,

sfătuire/disciplinare, controlul conflictului, angajare de personal).

Toate acţiunile manageriale au ca support fundamental dintre elementele

fundamentale menţionate, comunicarea.

Prin comunicare managerul poate asigura circulaţia informaţiei; iar

informaţia corectă şi utilă trebuie să ajungă la locul potrivit în momentul potrivit

astfel că eforturile să se interacţioneze. În general se consideră că prin

comunicare se înţelege un proces de transmitere a informaţiilor, sub forma

mesajelor simbolice, între două sau mai multe persoane, unele cu statut de

emiţător, altele cu statut de receptor, prin intermediul unor canale specifice.

Orice proces de comunicare presupune existenţa următoarelor

componente:

- Emitentul, poate fi orice persoană (manager sau executant), care deţine

informaţii, idei, intenţii şi obiective şi iniţiază comunicarea. Acesta formulează

mesajul, alege limbajul, receptorul şi mijlocul de comunicare.

- Receptorul, poate fi orice persoană (manager sau executant) sau grup de

persoane, care primeşte mesajul. Importanţa receptorului într-o comunicare nu

este mai mică decât a emitentului. Reuşita comunicării depinde de adecvarea

conţinutului şi a formei de exprimare a mesajului la capacitatea de percepţie sau

de înţelegere a receptorului, la starea sa sufletească.

- Mesajul reprezintă forma fizică a informaţiei transmise, ce îmbracă mai

multe ipostaze -verbală şi nonverbală- sau simbolul sau ansamblul de simboluri

transmise de emiţător către receptor.

- Contextul situaţional sau mediul este o componentă adiacentă care poate

influenţa calitatea comunicării. El se referă la spaţiu, timp, starea psihică,

interferenţele zgomotelor, temperaturilor, imaginilor vizuale care pot distrage

atenţia, pot provoca întreruperi, confuzii.

- Canalul de comunicare este calea de transmitere a informaţiei, strâns

legată de mesaj, sau.de traseele pe care circulă mesajele. Ele pot fi: canale

formale sau oficiale şi canale informale sau neoficiale.

- Mijloacele de comunicare constituie suportul tehnic al procesului de

comunicare. Contribuţia mijloacelor de comunicare este vizibilă în viteza de

transmitere a informaţiilor, în acurateţea mesajului, în costul comunicării.

Comunicarea influenţează sau modifică percepţiile, atitudinile, comportamentele

sentimentele, emoţiile, opiniile unei persoane (individ) sau unui grup de

persoane cu impact negativ sau pozitiv asupra acţiunilor, activităţilor din cadrul

organizaţiilor.

Comunicarea este un proces fundamental între persoanele unei organizaţii

din interiorul sau exteriorul organizaţii care din punct operaţional este, defapt,

stabilirea unei corespondenţe între un univers spaţial-temporar, emiţător, şi un

univers spaţial-temporar, receptor, care include noţiunea de înţelegere, transfer

şi care se desfăşoară