Comunicarea mediatică în societatea modernă

“La începutul lunii aprilie a anului 1493, la Barcelona, a fost tipărită, sub titlul De Insulis Inventis, versiunea latină a scrisorii pe care Cristofor Columb a trimis-o consilierului regal Santangel, în care descria călătoria sa peste ocean şi descoperirea noului drum către Indii. Retipărita, peste numai o lună, la Roma (unde a cunoscut trei ediţii succesive), apoi la Paris, Antwerpen, Basel şi Florenţa, descrierea expediţiei şi a descoperirii noilor teritorii a devenit, după formula istoricului Samuel Eliot Morison, un ¨best-seller¨al momentului. Începutul unei noi epoci din istoria omenirii a coincis cu un prim moment de acces larg la informaţii. Tiparul a transformat o experienţă personală în cunoaştere larg accesibilă şi a făcut ca secrete, care altfel ar fi fost păstrate ascunse de către suveranii europeni, să devină, acum, ştiri. Astfel, tiparul creat de Guttenberg (invenţia secolului) a permis circulaţia textului referitor la călătoria lui Columb (descoperirea secolului), în mediile intelectuale ale Europei, la numai câteva luni de la întoarcerea acestuia. Expediţia lui Columb a dezvăluit puterea tiparului ca mijloc de transmitere a ştirilor.”

M. Stephens

Prin exemplul de mai sus am vrut să arăt ce înseamnă puterea comunicării de masă: datorită unei noi inovaţii (tiparul), ce a permis multiplicarea unui text, anumite informaţii au devenit accesibile şi au putut circula în zone geografice şi medii sociale tot mai variate. Persoanele care au avut acces la aceste informaţii nu se cunoşteau între ele, nu îl cunoşteau personal pe izvoditorul mesajului, nu împărtăşeau aceleaşi valori, opinii, convingeri; “singurul lucru pe care îl aveau în comun era faptul că toţi au beneficiat de un bun cultural, anume creat pentru a fi consumat.”

“Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea umană se ocupa de sensul informaţiei verbale, prezentată în formă orală sau scrisă şi de cel al informaţiei non verbale, reprezentată de para limbaj, mişcările corpului şi folosirea spaţiului.”

Comunicarea apare în contexte diferite: interpersonal, public, de masă, inter cultural, în grupuri mici, organizaţional, familial, în domeniul sănătăţii sau politic, iar natura comunicării se schimbă în funcţie de context.. Astfel, elementele componente ale acestui proces, al comunicării, cât şi participanţii, diferă în funcţie de situaţii.

Un mesaj poate fi transmis în acelaşi timp prin mai multe canale senzoriale. „Cu cât mesajele sunt mai complexe, cu atât mai intens sunt antrenate canalele senzoriale şi combinarea lor este cu atât mai extinsă”

Toate definiţiile comunicării au, cel puţin următoarele componente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, concepţii, păreri, fie de la o persoană la alta, fie de la un grup la altul; comunicarea poate fi numită un “arbitru al speciei umane”; nici un fel de îndeletnicire, de la neînsemnatele activităţi ale rutinei de zi cu zi pe care le trăim fiecare dintre noi şi până la cele complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor, nu pot fi formulate în afara procesului de comunicare.

În domeniul economic, comunicarea implica oameni, organizaţii, regulii dar şi elemente de etică profesională. Din punct de vedere etimologic, noţiunea de comunicare indica acţiunea de a pune în comun, a împărtăşi, a amesteca, a face parte.

Cercetătorul James Lull considera că: “Comunicarea este terenul de întâlnire conceptuală unde se intersectează relaţiile interpersonale şi inovaţiile tehnologice, stimulentele politico-economice şi ambiţiile socio-culturale, divertismentul uşor, forma şi conţinutul, substanţa şi stilul”.

Dintr-o viziune de sinteză, mass-media (cu formele “clasice” ale comunicării de masă) vizează “instituţiile sociale care se ocupa cu producerea şi distribuţia cunoştinţelor şi care se disting prin următoarele caracteristici: folosirea unor tehnici (relativ) avansate pentru producţia de masă şi distribuirea mesajelor; organizarea riguroasă şi reglementarea socială a activităţii lor; trimiterea mesajelor către audienţe (în mod potenţial) foarte mari, care sunt necunoscute comunicatorului şi care sunt libere să-i preia mesajele sau să le refuze” .

Având în vedere că noţiunile de mijloace ale comunicării de masă, mass-media, comunicarea de masă nu corespund perfect între ele, nu semnifica exact acelaşi lucru, nu sunt total sinonime, folosirea lor poate provoca uneori confuzie. Pentru a evita această confuzie trebuie să reţinem şi punctul de vedere al uneia dintre cei mai prestigioşi gânditori francezi ai domeniului, Jean Cazeneuve: “Media desemnează, în principiu, procesele de mediere, mijloacele de comunicare şi se traduce, în general, cu sintagma comunicaţiile de masă. Rezulta ca media = mijloace de informare (comunicare), iar mass-media = mijloace de comunicare pentru un public larg, mijloace inventate şi folosite de civilizaţiile moderne şi care au drept caracteristica esenţială uriaşa lor putere corelată cu un vast câmp de acţiune. Fără discuţie ca în această categorie trebuie inscrise: radiodifuziunea, televiziunea, cinematograful, presa scrisă, cartea, discursurile, benzile, casetele, videocasetele, afişul publicitar. Se poate considera, aşa cum pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan, ca şi cuvântul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare, chiar dacă ele servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale, decât ca emiţători către marele public.”

După criteriul modurilor de realizare, se pot distinge două mari forme de comunicare umană: comunicarea directă şi comunicarea mediatizată, indirectă. Primei categorii îi corespund toate situaţiile de comunicare în care emiţătorul şi receptorul/receptorii se află în acelaşi loc, deci în proximitate fizică, comunicării mediatizate îi corespund toate formele de comunicare ce se sprijină pe un suport tehnic şi vizează fie un destinatar individual (scrisoare, telefon) fie unul colectiv (afiş publicitar, afişe electorale, televiziunea, internetul, presa scrisă, filmele, radioul, fluturaşe publicitare).

Comunicarea mediatica (televiziunea, presa scrisă, radioul) reprezintă doar o componentă fundamentală a comunicării mediatizate sau indirecte, dar nu şi unică.

Comunicarea mediatica modernă, iniţial, răspunde unei pretenţii politice: constituirea unui ¨spaţiu public¨ pentru dezbateri (discuţii) de interes general şi privat.

Guy Lochard şi Henri Boyer considera că: ¨această vocaţie ideală se loveşte, totuşi, foarte repede de o logică economică ce tinde să o răpună în cauză. De aici se naşte o contradicţie care explică atitudinile şi discursurile violent antagonice suscitate, de la apariţia sa, de această formă de comunicare socială.¨