Comunicarea Nonverbală în Politică

CAPITOLUL I

ROLUL COMUNICĂRII NONVERBALE ÎN FORMAREA IMAGINII POLITICE

Acest capitol, chintesenţa căruia o găsim în titlu va prezenta o bază teoretică atît pentru ceea ce numim „imagine” cît şi pentru ceea ce numim „comunicare non-verbală”. Am plasat termenul imagine înaintea termenului comunicare nonverbală nu întîmplător. Prioritate a obţinut „imaginea” din considerentul că ea este cea care determină studierea celui de-al doilea aspect, adică a comunicării nonverbale. “Sistemele de imagine, va opina James Lull, antrenează articularea unor straturi de reprezentare prin utilizarea tactică a tehnologiilor de comunicare moderne, pentru a distribui reprezentări care, atunci cînd au succes, încurajează acceptarea audienţei şi circulaţia temelor dominante.”1 Prin urmare, imaginea este pendulul care ar putea oscila datorită tocmai acestor tehnologii de comunicare ce vor include şi elementul nonverbal.

Schema grafică ce va întări ideea de a situa imaginea în cenrtu va fi concepută astfel:

Marketing

Comunicare Imagine Opinie publică

Poziţionare

Aşadar, apare marketing-ul, scopul căruia este de a identifica un produs polititc de celălalt, după care vine comunicarea nonverbală şi verbală, ceea ce ar fi un schimb de mesaje între emiţători şi receptori, urmează poziţionarea, unde produsul politic apare într-o anumită ipostază în mintea consumatorului de mesaje, culminarea fiind opinia publică identificată prin sondaje.

§ 1.1 Imaginea politică: instrument de poziţionare a liderilor politici în mintea electoratului

Precum trăim într-o lume reală, unde putem vedea fenomene, pipăi obiecte, aşa trăim şi într-o lume a imaginarului, a simbolurilor, a semnelor. Putem constata fără careva reticenţe că există o mulţime de situaţii cînd noi reacţionăm anume la imagini şi nicidecum la realitate. Prin urmare, imaginea este elementul indinspensabil de care nu se poate lipsi un lider politic, fie că vrea să aspire la putere, fie că este investit deja ca conducător şi doreşte să se menţină. G.G. Pocepţov spunea în acest context: „Noi operăm activ cu procesele simbolice uneori fără să ne dăm seama de aceasta.”2 Justeţea acestor afirmaţii vor fi demonstrate de mai mulţi cercetători la care mă voi referi în context.

Dacă e să analizăm simbolurile din perspectiva lui Lucien Sfez vom observa că acestea sunt „un tot indisociabil de imagini şi acţiuni; o dinamică cu doi poli, unul al imaginilor şi altul al operaţiunilor”, iar „politicile centrate pe imagini sunt politici simbolice de semne”.3 Constatările pe care le-a făcut Lucien Sfez referitor la importanţa simbolisticii politice ca factor ce formează imaginea pot fi rezumate la ideea „dacă admitem că viaţa în societate este constituită din raporturi inegale între dominanţi şi dominaţi, între conducători şi conduşi, atunci trebuie să înţelegem că această ţesătură nu poate ţine la nesfîrşit prin singurele virtuţi ale forţei brute, că principalul instrument de coeziune cel mai eficace pe o perioadă lungă şi cel mai puţin costisitor, căci el se hrăneşte din inepuizabilele resurse ale memoriei popoarelor, constă în simbolistica politică”4.